luni, 27 decembrie 2010

'din anglia, cu drag' se întoarce

în postul de mai jos mi s-a spus de posh, şi m-am hlizit; azi mi-a dat o amică o trimitere către The Catherine Tate Show, unde am găsit Posh People:



aşa se poate înţelege mai bine ce a vrut Nr. 1 să zică

marți, 21 decembrie 2010

din anglia, cu drag



mi-s tare dragi primele discuţii cu băieţii mei, când vin acasă in vacanţe. când aterizează în alt oraş şi merg după ei, primul şoc pe care îl am e când văd cât au putut să crească; apoi distracţia cu accentul britanic şi căutările lor prin maşina după sandwichuri şi fructe.
anul ăsta, din cauză că nu mă auzea bine, nr. 1(copyright de;) îmi tot răspundea cu hm? la aproape orice îi ziceam; şi-l întreb
şi în anglia se răspunde cu hm? la ceva ce nu ai înţeles bine?
hm? a, da...
nu aveţi alt răspuns pentru asta? cum ar fi I beg you pardon?
nu!
hmmm...
hm? a, I beg you pardon e folosit de posh, noi zicem tot hm?!
posh?
da, posh, sunt cei bogaţi, din familii mari, care aşa vorbesc ei - îs o combinaţie, jumate francezi, jumate englezi
posh vine de la poşetă?
[uşor dojenitor] taaatii!!?!

duminică, 19 decembrie 2010

un ciob de iarnă


de fapt, mai multe. cumnaţii au anticipat un pic Crăciunul şi l-au trimis pe Moşu' cu un camion care n-a mai aşteptat o săptămână... deh, nu putea ţine motorul pornit atâta timp(asta e pe bune) şi acum mă joc cu setările camerei foto abia primite

miercuri, 17 noiembrie 2010

a ţine minte poezii e un talent, nu?

Ieri am avut o discuţie despre poezii cu colega mea de birou; vroia să îşi ia acasă poeziile Elenei Farago(fetiţa ei o să recite una la grădiniţă) şi mă întreabă daca le ştiu;
păi... nu le mai ştiu, zic eu.
Cum, nu le ştii, că doar le-am "făcut" în grădiniţă.
Ba le ştiu, doar că nu le mai ţin minte pe de rost, nu le-aş mai putea zice acum, pur şi simplu nu ştiu, nu pot să mă exprim "în metru", imi lipseşte abilitatea aia de a reţine poezii.
Înseamnă că nu le-ai învăţat cum trebuie...

Nu pot ţine minte poeziile. Am fost în copilărie de multe ori pe scena, şi-am recitat poezii, chiar şi balade; uneori ne jucam cu tonalităţile, cu expresia corporală(sunt sigur că nu le ziceam astfel atunci). Dar mai mult de un an, doi, nu le reţineam, cum dispărea decorul în care le-am învatat şi reprodus, gata, îmi rămânea în minte cel mult firul epic, sau o imagine. Trebuie să recunosc acum, din cauza scurtei vieţi pe care o aveau versurile în forma lor legată, ca poezii, în capul meu, că le cam învăţam pe de rost. Îmi plăceau, le... trăiam, să zic aşa, dar nu le puteam păstra. Am în cap o grămadă de versuri, spărturi de poezii, care stau pe acolo fără nici o legatură. N-am avut parte nici de o creştere cu elemente religioase, adică pot spune că eram foarte rar dus la biserică şi niciodată nu s-a insistat să stiu şi să recit Îngerelul la culcare, spre exemplu; singurul obicei, rostit în versuri, prezent de atunci până acum e Tatăl Nostru, căruia acum îi încurc versurile când le mai şoptesc copiilor înainte de masă(când suntem la ai mei în vizită, tatăl meu mai încearcă să-l pună pe unu dintre cei mici să zică Tatăl Nostru).

Acum am o dilemă. Cunosc oameni care se exprima fluent în versuri, care imi pot recita versuri citite acum 60 de ani(tatăl meu) sau să-mi răspundă numai în replici din Minulescu(cineva, demult). Eu? mai mult de ...şi era mândră-n toate cele nu pot spune. Mi-am scrântit ceva în educaţie? Nu-mi va fi stat capul la versuri, nu m-am concentrat, aşa-i?
Încă mai cred că a te exprima în versuri e o abilitate specială, ceva cu care te naşti, un talent, bravos celor care îl au!

*Update - muzica din Duets, care îmi place mai mult interpretată aşa



şi mai am o dilemă... e bine să fi flămând sau sătul când îţi faci [wishlist]lista de dorinţe?

sâmbătă, 30 octombrie 2010

de urmarit


cica 8 oameni din 10 nu mai stiu sa lege o priza, asta in Anglia, dupa cum ne spune mai sus James May, unul din cei trei baieti la Top Gear. in ideea asta a lansat emisiunea laboratorul barbatului(James May's Man Lab)
cu siguranta, din cauza conditiilor in care am crescut, majoritatea celor de-o varsta cu mine stim sa facem lucruri considerate barbatesti de James in acest serial, dar acum uitate(la ei). am legat o priza, stim sa facem un foc si sa schimbam o roata. sunt sigur ca am experimentat multe din aceste lucruri, dar, vorba unei prietene, daca ar fi sa traiesc din asta, adica sa-mi hranesc tribul aducand lemne din padure, s-ar cam muri de foame(atunci tocmai ce aparusem cu o mana rupta in padure) . sunt sigur ca sunt multi altii ca mine, copiii nostri vor cunoaste lumanarea doar din supermarketuri, de dus la pupat de moaste si la cimitir, nu de folosit in casa, pentru a putea citi sau face lectiile. emisiunea asta pentru ei va fi istorie, dar pentru noi mai poate fi, inca, o sursa de divertisment.

vineri, 1 octombrie 2010

Spania. pietrele


a trecut aproape o luna de cand m-am intors din Spania si n-am apucat sa pun nici macar o poza. si acum fug repede la Botosani(desi imi plac drumurile, uneori mi-e ciuda sa folosesc doua zile pe drum pentru munca de o zi)

marți, 28 septembrie 2010

Degetica, Baba Cloanta, Vrajitoarea cea rea si soricelul

Micul dejun, într-o dimineata leneşă de septembrie, un hotel din Arad: apare o blondă(înăltuţă, cu părul lung, buclat, cu nişte colacei tare sexi, uşor vizibili deasupra pantalonilor) care se unduie la propriu printre mesele mari, cautându-şi un loc, cu un zâmbet cu care saluta pe toată lumea, aproape că-ti venea să-i răspunzi(unii au şi făcut-o). Ne-am dat repede seama că nu cunoştea pe nimeni de la mese şi de fapt era foarte încurcată având atâţia ochi îndreptaţi asupra ei.

Discuţie între băieţi:
[stăteau cu un ochii în farfurie, să nu se prindă lumea despre ce vorbeau, de parca nu era evident]
T: Îmi pare atat de cunoscută..
M: ăăă... aţi lucrat ceva împreună?
- Nu, de prin clasa a 3-a..
- a, sunteţi cunoştinţe vechi
- nu, era un basm
- Degeţica?
- nuuu... ceva cu un şoricel
- aha, o prinţesă transformată în şoricel, arată bine!
- nu, ea era o babă cloanţă de aia care urmărea şoricelul şi vroia să-i facă rău
- o vrajitoare! vrajitoarea cea rea
- daaa, o vrăjitoare rea, da' bună mă!

joi, 9 septembrie 2010

si spune-mi, doamna, cati barbati ti-ai mai mancat...


PS: astept o poza mult mai clara a calugaritei, facuta de-un neamt cu care-am fost pe acolo

vineri, 23 iulie 2010

Vara . Ce facem in weekend

unii au zile scurte

altii merg la Festivalul de Jazz de la Garana. am auzit ca ce a fost fun/fain la festivalul de jazz de la Sibiu s-a dus acolo. Garana, de care povesteste atat de placut Cristian Boerean, e in acea parte de Banat montan care imi place mult, un Tirol ceva mai salbatic; o sa mai ajung pe acolo cumva, altadata.

ultimul weekend din Iulie inseamna Festivalul Medieval de la Sighisoara. Am iubit mult festivalurile de gen, am trait in ele odata, demult, dar acum sunt intr-o perioada in care mai bine traiesc din amintiri; si caut tot felul de motive, destul de convingatoare, pentru a nu merge acolo, acum

Trofeul Sinaia Forever - anul asta zic pas din motive de altceva programat. sper sa le iasa bine, Mihaela Beldie si Claudiu David sunt organizatori tineri, care mi-au placut mult prin ce au facut anul trecut acolo si la Straja

in oras ar fi Cantecele Muntilor, dar nu-s mare amator de muzici populare, mai ales ca o sa-mi iau portia cu varf si indesat la evenimentul de mai jos

Fiii Satului, Scoreiu - Editia a II-a - aici o sa fiu eu. daca la evenimentele de mai sus imi permit sa fiu carcotas, aici nu, ca sunt si eu un fiu al satului. plus ca un critic[a orice] nu e niciodata tipul care ar face-o mai bine

marți, 1 iunie 2010

Primavara, in sfarsit?

ati observat cat de verde e totul? imi cer scuze celor afectati de ploile si furtunile de sub codul galben, dar mie ultima luna mi-a adus niste bucurii vizuale demult uitate. a plouat in ultima vreme de m-am simtit ca piticii mei cand imi povestesc de anglia lor ploioasa, dar in care s-au acomodat atat de bine in ultima perioada. ca aici prind doua anotimpuri extreme, iarna, cu geruri alternate de noroaie, ceva ce acolo nu exisa, ori vara, cu o canicula prafoasa, mult diferit de vremea din albion, unde toate-s plouate, dar mai asezate, fara mari diferente. si totul e atat de verde, dupa cum mi-au confirmat spusele unui englez pe care l-am facut plouat si el mi-a replicat that's what makes england so green.
am iesit un pic prin tara in ultimele saptamani si am vazut cum peste tot vegetatia pur si simplu a explodat, iar cerul era atat de senin si plin de nori vatosi, albi, atat de contrastant cu verdele si albastrul din jur; ori nu imi amintesc eu bine, ori chiar nu au mai fost primaveri atat de curate de multa vreme. imi amintesc de vremea cand eram mic, la tara, si ieseam in luna mai dupa ciuciuleti ca aveam parte de asemenea imagini. e clar, m-am bosorogit!


si sper sa gasesc tot asa colorat si drumul la Tirgu Mures de saptamana asta :)
*revin mai pe seara cu imagini, sa vad daca am pe acasa ceva

joi, 27 mai 2010

Miju la liber...

1. daaa, azi imi fac de cap, mi-a dat mana libera Tanti Jeni prin bucataria ei, sunt subiectul Guest Star Day on Cantina Sociala!
2. aceasta cantina sociala are in primul rand un rol de socializare, asa ca nu merg cu mana goala ci cu toti prietenii mei. sunteti invitati, am facut pentru toata lumea, e loc si de supliment
3. oups... eu imi fac de cap sau TJ cu intrebarile alea care scot tot din mine?

Asculta mai multe audio Divertisment

vineri, 14 mai 2010

rugby oldboys, vazuti din tribune, loc sigur

Am o saptamana destul de incarcata; cumnatul prietenei mele a venit special in Sibiu pentru a se intalni cu fostii lui colegi de la echipa de rugby CSM Sibiu. A plecat acum 20 de ani in Germania, dar a tinut legatura cu ei, ramanand inainte de toate un rugbyst.
Acum sunt considerati oldboys si s-au adunat pentru a juca un amical cu o echipa similara din Franta.
Aseara am asistat la ce se vede in colaj, la un antrenament de-al lor. Inceput timid, alergat un pic saltat, cu burta inainte, o incalzire care, pentru mine cel putin, nu prevedea ce avea sa urmeze - un meci cu actuala echipa CSM Sibiu, renascuta de unul din fostii lui colegi; care la un momendat a cerut pace, ca vroia sa isi menajeze echipa tanara, cu care are meciuri oficiale, in fata careia oldboysii s-au dezlantuit ca pe vremuri. Erau ca niste copii, ei, oameni la peste 40 de ani:
- Acum ca tot ne-am incalzit, ce ziceti, facem un contact?
- Daaa, hai!
si szbang, o gramada! in timpul meciului, jumatatea de gramada oldboys avea peste 700 de kg. dupa meci/ incalzire parca-si laudau vanataile si juliturile, ca
-aiii, ce fain ii, iti mai amintesti cum ne-am pleznit cu aia din Iasi, care aruncau mingea si navaleau pe noi strigand Lupiiiiii!!! hahahaaaa!!!

acum fug sa ii pozez/filmez la meciul cu oldboysii francezi. sa vad ce o sa mai iasa....

vineri, 7 mai 2010

ma doare-n cot, se schimba vremea?

nu chiar in cot; daca anul trecut, in vacanta mare a copiilor mi-am facut praf glezna piciorului stang, acum doi ani mi-am facut praf incheietura mainii, tot stanga:
cand ma taraiam in carje la Campulung, cu functiile oficiale dupa mine, am intrebat un pilot, pe care il stiam ca e maestru reiki, ce pot face sa scap de dureri ori ce am de-mi rup asa usor oasele, in intamplari stupide. mi-a zis ca face parte din relatia mea cu femeile, care nu e tratata sau abordata cum trebuie iar partea stanga a corpului de care grijesc ei e deformata, retrasa, si de aia mi-or ramas extremitatile in afara protectiei. ati inteles? eu inca mai judec chestia asta... sa nu zic ca o rumeg.

sa revin la dureri; de vreo saptamana, incheietura mainii stangi, aia de-am facut-o varza acum 2 ani, ma doare si nu pot s-o misc cum trebuie, sunt caniste dureri reumale. cand te dor incheieturile si te stii meteo sensibil, e clar, se schimba vremea. dar de ce atata durere nene? ca ploile alea de cod galben s-or oprit inspre vest la Alba si eu ma duc in sud, la Pitesti(raliul Argesului 2010, eu o sa fiu pe Lacul Vidraru, da' tot la sud de Sibiu, nu?).
am incercat sa gasesc justificari mai largi si-am gasit printre vremurile care se schimba acum si anuntul de aseara al tatucului natiunii. sa vad cand m-oi intoarce in online daca ma mai doare ceva ori am incurcat eu organele, din nou....

PS, ca inca n-am plecat: am inceput sa aud pescarusi... e grav?

miercuri, 28 aprilie 2010

gesturi abandonate

deşi cochetez de multă vreme cu ideea de lăsat de fumat, am mai avut vreo două incercări plus faptul că atunci când am creat blogul, titlul postului anterior - "God Doesn't Love Quitters" - trebuia să fie subtitlul acestui blog, făcându-mi cadou de ziua mea de naştere un lăsat de fumat. N-a fost să fie, m-aş fi lăudat degeaba.

acum mai bine de o lună mi-am cumpărat două cartuşe de ţigarete şi mi-am zis că o să fie ultimele mele ţigări. acum câţiva ani, o prietenă de a mea a zis eu nu mai pun gura pe aşa ceva(sau era eu nu mai înghit aşa ceva) şi a rămas însărcinată; cred ca am confundat poveştile, acum am auzit că s-a lăsat de fumat doar de o lună...


ce vedeţi aici e un banner cu valori absolute, adică ieri la 8 dimineaţa am fumat ultima ţigaretă; eu încă mai cred că m-am lăsat de vineri dupămasa, când am tras ultimul fum din cartuşele sus menţionate.

ştiam de mult de greutăţile pe care le întâmpin, din încercările anterioare; lăsatul de fumat e o treabă de fiecare zi, de fiecare ceas.... minut.
îmi rămân o grămadă de gesturi nefolosite, le-aş putea face inventarul si apoi duce vineri în târgul de vechituri
- de când mi s-au născut băieţii, am încercat să nu mai fumez în spaţii închise, unde erau şi ei; aşa că fiecare deschidere de uşă era asociată cu aprinderea unei ţigări;
- ridicatul de la masă era cu ritual, deschis geam, privit amazoane, aprins ţigaretă;
- dimineaţa mă uitam strâmb la o cămaşă fără buzunar la piept, era locul ideal de ţinut pachetul;
- încă mă mai pipăi ... am ţinut de trezire o brichetă voluminoasă, hehe

vorbeam acum câteva zile cu un prieten bun, ne ştim din liceu, de prietenele noastre nefumătoare, care ne ziceau din când în când ca mirosim ca nişte scrumiere. ne întrebam că, după ce ne vom lăsa de fumat, dacă vom avea parte de gagici fumătoare, oare cum o să reacţionăm?

marți, 27 aprilie 2010

GOD DOESN'T LOVE QUITTERS!!!

auuu, ma dor şi pe mine ochii de la titlul ăsta...
hai să mai încerc odată:

MIJU QUITS .......!

am orbit!

mdeah, dacă aveţi răbdare, veniţi dimineaţă să vedeţi continuarea

luni, 12 aprilie 2010

Începe 2010?

Da' chiar, cînd o să înceapă anul ăsta? Încă e rece şi dacă o mai ţine mult aşa, se pare că vom cădea direct în căldurile verii.
Ceva semne sînt, acum că am gătat cu fişele fiscale, am început să mă obişnuiesc să intru în programe cu dată de 2010; s-a gătat postul, au fost Paştile, nu atât de active pentru mine cât mi-aş fi dorit, din cauza răcelii m-am mişcat cu încetinitorul, iar cu mâncarea şi băutura n-a trebuit să am nici o grijă, nu intrau decât atât cât să-mi verific papilele gustative, un pic de ici, un pic de colo.
Am reuşit să văd si meciul tradiţional de Paşti; însuraţii, cu tot cu ajutorul a doi actuali burlaci(care au cote mari la însurătoare, după gura satului), plus faptul că au avut echipament uniform, oranj, au pierdut în faţa neînsuraţilor cu 4-1. Toată lumea se întreba, care 1... ?
Pentru mine a fost la fel, nu m-am apucat nici de fotbal, nici de spart seminţe. Doar câteva bârfe şi o bere, când am crezut că m-am încins.

***

N-am învăţat încă lecţia relaxării; mi-ar fi folosit mult în perioada în care eram răcit şi ar fi trebuit să stau liniştit în casă. Aveam senzaţia că tot timpul se întâmpla ceva şi eu nu eram de faţă, aşa că aş putea spune c-am rămas dezvelit. Nu! Nu asta era ideea... ci că m-am învârtit de colo-colo fără astâmpăr şi asta a contribuit la prelungirea perioadei de blegenie şi lipsă de pofte.

În timpul ăsta mi-a venit şi o idee de afacere. Aţi văzut Monsters, Inc.? Cum asigurau ei energia necesară oraşului monştrilor prin captarea groazei copiilor speriaţi în coşmare? Ei bine, m-am gândit să construiesc un dispozitiv asemănător(plus ceva luat din Hoţii de frumuseţe a lui Pascal Bruckner), pe care să-l instalez în aşazisele saloane de cosmetică, de unde să captez toate gemetele, urletele şi icnetele doamnelor care merg acolo la jupuit, brazilian sau nu, iar ce înmagazinez în capsule să vând şcolilor japoneze de sumo, să fie folosit în controlul furiei de către învăţăceii lor; când maestrul vede că se blegesc şi au o atitudine mult prea zen, să îi lege la o capsulă de asta de a mea şi să le dea drumul furiilor în ei până ajung la atitudinea necesară intrării in ring. Mai departe, că am avut destul timp, o să le dau unor săli de street fight, halterofililor şi sindicatelor de hamali din porturi, ăstora din urmă trebuie să le selectez doar icniturile. O să scot şi o ediţie limitată, la fiolă, cu icnete şi încrîncenări diluate, pentru timizii care suferă de constipaţie.

După ce atât eu, cât şi vremea de afară ne-am mai revenit, am fost scos în oraş să probez un costum, ultimul cât de cât bun de mers la nunţi cu el mi-a fost ciuruit pe o mânecă de un fumător neatent şi nu mai poate fi folosit; m-am repezit să probez direct unele pe măsura mea consacrată, 50. Degeaba am tot insistat cu ele, arătam ca Charlie Chaplin sau ca un băiat care încearcă în clasa a 8-a să poarte haina cu care s-a dus la şcoală în a 6-a. Aşa că a trebuit, cu toate împotrivirile şi comentariile mele, să trec pe măsura 52. Chiar dacă nu am luat nici un costum, am plecat împăcat oarecum cu ideea compromisului ca mărimea oricum nu mai contează.

vineri, 2 aprilie 2010

pasti active


Sper să-mi treacă odată răceala asta, să pot participa cum îmi place la paştile astea. adică la tradiţionalul meci de fotbal de duminică dimineaţa, unde vor juca tinerii cu bătrînii, sau mai bine zis, în limbajul locului, însuraţii cu neînsuraţii; un amic de al meu, după ce a luat bătaie vreo trei ani la rînd ca neînsurat, în anul în care a putut juca de partea însuraţilor a zis că gata, s-a terminat perioada cu ghinion, e şi el acum învingător. cred că în acel an au luat-o însuraţii cu vreo 11-3, c-au plecat în toamna dinainte vreo 2 în america şi s-a spart echipa cîştigătoare. acum e arbitru.


o să particip ca spărgător de seminţe pe margine, am explicat mai jos de ce. îmi place tare mult să îi văd că-şi tin tradiţia, s-a jucat şi pe zăpadă de 15 centimetri, pe ploaie, se noroiesc din cap pînă în picioare, rămînînd apoi cu toţii să discute etapa şi să bea pariul. adica vreo doua lăzi de bere pe care le plătesc cei care pierd

joi, 1 aprilie 2010

a fost Martie

o lună lungă, că doar nu degeaba există expresiile cum să lipsească martie din post urmată de lungă ca o zi de post. în afară de ultimul sfîrsit de săptămînă(cele mai ploioase Florii de cînd mă ştiu), petrecut în pijamale în casă, am fost tot ocupaţi, plecaţi de acasă - schimbînd decorurile ca pe diapozitive. vremea capricioasă a acestei luni a facut ca decorul care fuge pe ecran sa fie foarte constrastant
speram ca această lună să se gate într-un 1 Aprilie păcălici, că răceala care m-a ţinut azi acasă să fie doar o furie nebună care să zică bau! si eu sa ma cac pe mine de rîs, un rîs nervos şi speriat, ca mai apoi să imi pot vedea liniştit de pregatirile de Paşti. ouă cuminiţi, aşadar...

luni, 22 martie 2010

Regele urzicilor

O verişoară de-a mamei mele a ajuns în America în '98 cu loteria vizelor; înainte de a pleca, a fost învăţătoare în sat, soţul ei lucra ceva la Mârşa, lăcătuş sau frezor, nu mai ţin bine minte; aveau doi copii, unul de 14 şi unul de vreo 10 ani. S-au stabilit într-o zonă în care locuiesc majoritatea romanilor plecaţi din sat, undeva prin Michigan, Ohio sau Illinois. Dacă pe ea mi-o amintesc în ultimele luni tot venită în Sibiu, ba să îşi facă permisul de conducere, că a auzit că sunt oraşe acolo unde nu sînt nici trotuare şi fără maşina eşti mort, ba la cursuri de engleză intensiv, pe soţul ei mi-l amintesc cu clop de cioban alergând nişte mioare şi noateni la despărţitul oilor în sat, şuierand scurt printre dinţi să le ţină cât de cât în coloană. Şi-au făcut un rost destul de repede, ajutaţi de comunitate şi trăgând din greu, neavând timp pentru ei în vârtejul acomodării la noua ţară, limbă şi obiceiuri locale.
După vreo doi ani, primavara, într-o plimbare prin parc, el vede ceva, o trage de mână şi zice:
- Tu Lenuţă, ălea-s urzici?
- De un' să ştiu mă Nelu, or fi, că aşa arată...

- Io mă duc să văd!
Şi sare peste tufe până la cele care i se păreau cunoscute, işi bagă mâna până mai sus de cot în ele şi strigă fericit:
- Îs ca ălea de acasă, tulai Doamne, că n-am mai văst de când am plecat de acasă!
Apoi, cu o expresie fericită pe faţă, cu pieptul scos mândru înainte, işi reia plimbarea lângă nevasta, cu mâinile roşii, cu antebraţele pline de băşicuţe umflate.
Îmi plac urzicile numai în perioada asta a anului şi numai cele culese de mine; astea mici, de curând ieşite, cu maxim 3 rânduri de frunze care bat dintr-un verde închis către violet. Îmi place să le culeg cu mâna goală, abia ieşite dintre paie, în soarele care are pentru prima dată putere să bronzeze. Culeg aplecat până îmi vine sângele în frunte şi îmi pulsează degetele de la urzicături. Apoi urmează o fază care nu îmi place, trebuiesc alese şi curăţate/ spălate bine, că sînt pline de nisip, care se simte între dinţi dacă a mai rămas printre firişoarele iritante ale frunzelor. N-am cumpărat niciodată şi nu cred că apuc în ritmul ăsta să mănânc mai mult de odată, maxim trei ori pe an.
Îmi plac gatite ciorbă, ca ciorba de salată cu slaninuţă sau costiţă, usturoi, dreasă cu ou şi lapte; scăzute, tocate şi pregătite ca spanacul, garnitură lângă o friptură la tavă, de miel sau de ce-o fi. Şi cam atât.
Ştiu două actuale doamne care mi-or folosit zama în care am opărit odată urzicile pentru a se clăti pe cap, să-şi întărească rădăcina părului şi să îi dea strălucire; ori n-am fiert eu urzicile cum trebuie, ori au fost un neam rău(urzicile) care mor, da' nu se predau, dar nu pot să uit feţele proaspăt cosmetizatelor care cereau repede un foehn cu jet rece sau ceva de băut, parcă erau băgate în priză şi ziceau că li s-o urzicat toată pielea capului şi au parte de o excitatie ciudată, care n-avea rezolvare cunoscută în casa aia.

Da, a venit primavara şi o putem găsi deja şi in farfurie, mici Popeye fiecare, ba cu spanacul, ba cu urzicile, urmate de ştevie şi loboda, vreji de hamei(n-am încercat, am văzut în piaţa şi mi s-a spus ca sînt comestibili), toate foarte bune însoţitoare ale altor mâncări ce nu-s de post.
Din cate vad că mi se aglomerează treburile acum, şi cu venirea paştilor mai repede decât în alţi ani, n-o să apuc să fac cine ştie ce cură de verdeţuri, şi vorbesc mai mult din amintiri şi din dragul de a face schimbarea sângelui(hehe) încât să depăşească astenia de primavară.

Această postare îi e dedicată lui Tanti Jeni, care a gatit în ultima săptămână numai mâncăruri de astea primavaratice, facându-mi o pofta care, pe lângă că mi-a inundat tastatura, m-a făcut să dau o fugă până la ţară, să văd dacă chiar aşa stă treaba cu primavara asta.

joi, 18 martie 2010

fotbal?

aseara, veniti mai tarziu acasa, pana sa imi vina cheful de altele, am deschis televizorul direct pe tvr1. si vad acolo un teren de fotbal pe care unii in tricouri ros-albastre jucau cu altii in tricouri albe cu un pic de rosu; nici nu apuc sa schimb pe alt canal ca ros-albastrii dau gol. comentatorul, sec: 2-0. pentru ca peste zi, in masina si ceva comentarii pe la birou, am aflat ca o sa fie marele derby steaua-dinamo, imi zic ia uite cum se intoarce roata, bate steaua, nu dinamo cum s-a laudat mai devreme si o sa ma laud a doua zi ca m-am uitat la sport, spunandu-i colegului meu dinamovist: na! mai apoi, dupa ce dau pe alte canale, fiind rugat sa vad daca sunt ceva stiri din tennis, vad in banda de jos steaua-dinamo 0-2. hoopa, eu la ce m-am uitat? dau repede inapoi si vad ca m-am uitat la Barcelona-Stuttgart, care jucau in culorile cu care eram eu obisnuit cu steaua-dinamo in copilarie. si castiga steaua, normal.

n-am facut aproape deloc sport in viata mea, cand eram mic, cum am aflat mai tarziu, din cauza unei hibe, oboseam destul de repede si nu puteam sa vad ce e distractiv in asta; nici mai tarziu nu n-am putut fi astfel amator sau fan al vreunui sport, patimile si interminabilele discutii despre fotbal, in primul rand, care se petreceau in jurul meu am pus-o pe seama nevoii de circ, asa ca poate fi scuzata atata timp cat nu ma implica si pe mine. s-a schimbat un pic situatia cand am inceput sa stau cu actuala stapana a domeniului. a descoperit ceva ce eu nici nu stiam ca exista, adica in setarile televizorului meu nu era nici un post de sport salvat si s-a apucat tacticoasa de treaba si mi-a bagat vreo cinci sau sase de la 0 in jos(0-99-98-etc.) sa ii fie la indemana, ca se uita la tenis, ski si... si mai era ceva. mi-au migrat, cu ocazia reorganizarii, in zone mai putin accesibile degetului pe telecomanda posturile de desene animate, vh1 classic si un post cu nume de condimente, din care acum mai caut uneori doar vh1.

miercuri, 17 martie 2010

misca? ba chiar se invarte!

pana ameteste

Un pic impins de venirea primaverii(doar cea calendaristica a venit, dupa cum stiti cu totii), am inceput sa misc. Weekenduri folosite la maxim, fara lalaieli sau intins dintr-un pat in altul(hmmm... asta chiar suna bine acum ceva vreme...), am ajuns sa nu mai dau nici macar traditionala fuga la masa la ai mei duminica la amiaza; bine, acolo fugeam cand ma speria frigiderul propriu sau imi era tare pofta de ceva facut la mama. Ocaziile, pe langa treburi de genul sedinta cu arbitrii FRAS si altele mai domestice, au fost zilele de nastere ale unor prieteni si ocupatii conjunctural burlacesti, cat doamna era plecata cu tot felul de petreceri de 8 Martie sau carnavaluri.

Am reusit sa o cunosc, intr-o intalnire de gradul 3, pe Orin, pentru ca in sfarsit n-am mai amanat iesirea la un vernisaj. De obicei imi pun pe lista evenimentele la care ar trebui sa merg, apoi, dintr-o lene tipic romaneasca, justificata cu tot felul de ocupatii casnice sau prin demotivarea evenimentului(ce sa caut eu acolo?).
De data asta am inchis toate activitatile, am dat drumul la caini si m-am dus la vernisajul Maratonului Fotografic, pe care vroiam demult sa il vad. Am dat acolo si peste var-mio, care a primit doua premii la temele din concurs Utopia si Legatura. Bravos vere, chiar ma bucur ca ne-am intalnit asa.
Pe Orin, dupa ce ca ne stiam din scris si de prin poze, am reusit sa o intalnesc si sa ne cunoastem, era acolo ca si participant la maraton. Felicitari pentru premiile obtinute pentru pozele ei, la Tempo si Ordine, tema vernisajului fiind prezentata si de ea intr-un post. M-am pierdut un pic cand am fost asaltat de baietii ei intrebandu-ma daca am ferma sau zoo in facebook - nu am si mi-am dat seama ca daca intru pe acel site doar pentru a mai vorbi cu copiii mei, trebuie sa-mi dau drumul si la ceva harjoneala, simpla mea comunicare text netinandu-i legati prea mult. Foarte tari piticii lui Orin oricum :)

Se spune ca ninsoarea de azinoapte a fost ultima zvarcolire a iernii. A fost o ninsoare frumoasa, in rasaritul de soare nebun ce i-a urmat totul stralucea pe afara. din cauza luminii puternice m-am trezit ceva mai devreme si apoi, neavand ce face, am stat sa o pandesc pe amazoana care de la 7 dimineata isi face tura de calarie linistita, sperand sa fur o imagine cu cai, soare, zapada afanata, spulberata in galop. N-a fost sa fie, am ramas acolo atarnat in geamul deschis, in pijama, cu nasul in aburii cafelei si cu ochii in soare. Sa vad daca mi-a iesit macar o poza cu decorul...
Inchei cu o veste buna, pentru mine cel putin. Resetarea de primavara, lansata de Melami si anuntata in scrierea mea de mai jos, a ajuns la final, se pare ca, cu toate rezervele mele, am ajuns sa fiu selectat in concurs si, alaturi de ceilalti 5 participanti, pot fi votat in The winner will be...

luni, 8 martie 2010

Resetarea de primavara, evolutie in program [ne]impus

Pentru o foarte permisiva tema a concursului lansat de Melami, numita Resetarea de primavara, imi depun si eu candidatura. Cand s-a aratat pentru prima data concursul eram sigur ca nu o sa particip, prezentarea peretelui Melaniei, desi m-am bucurat tare 'cunoscandu-l', m-a cam inhibat. Acum, desi ideea postului era conturata doar cu mentiunea in afara concursului, particip, tot cu o usoara rezerva. N-am reusit inca sa-mi creez un altar unde sa ma adun cu totul si saracia posturilor de pe acest blog nici atat nu-l ridica la rangul de coltar virtual.

pe picior de ...duca[about to run]

Imi place sa umblu, cand haihui cu totul, cand atat cat scap pe langa treburile pe care le am; about2run, ca dor de duca imi suna chiar prea relaxat, e primul meu nume virtual, ales pe vremea cand insemna altceva. Acum hoinareala nu mai inseamna ca fug pentru a ma regasi sau cauta un loc potrivit mie, ci bucuria de a descoperi lumea, cu bune si rele, cu zlatne si oasuri, cu oameni buni sau inraiti, in toti gasesti macar o anecdota, daca nu o poveste in curs de scriere.
imi cer scuze de calitatea imaginilor, de multe ori n-ai timp sa speli oglinda doar pentru ca intr-un viraj ti se oglindeste un superb rasarit de soare printre ceturile vaii

editare ulterioara: trecand prin observatia lui Orin, Melami a ajuns sa defineasca prima imagine ca de veghe in lanul de rapita. eu duc mai departe povestea, introducand si o piesa care poate insoti omul la drum:


sting - fields of gold

miercuri, 3 martie 2010

Am vazut America! la Targu Mures

Prin '80 si ceva am vrut sa ma inscriu la un liceu militar(cu gandul ca asta e un pas catre a deveni pilot) si, in timp ce-mi faceam analizele, sa vad daca sunt apt, mi-a fost descoperita o chestie la inima. Pentru analize de specialitate, aveam de ales intre Tg Mures si Bucuresti. Normal ca am ales Tg Mures, unde am ajuns mai greu decat in Bucuresti, pe vremea aceea, sa ajung la 7 dimineata in Mures a trebuit sa fac un un traseu de genul ocolit trei sferturi de Ardeal: personalul de 1 noaptea luat de acasa pana in Sibiu; acceleratul de Cluj la 2 jumate; stat in Razboieni pana a rasarit soarele, luat cursa muncitoreasca de Mures, tot tren, autobuzul 2(parca) pana la policlinica judeteana, intors pe jos la IMF, apoi iar la clinica... Aveam trimitere catre un domn doctor[tovaras pe atunci], specialist, care era foarte greu de gasit, daca imi aduc aminte bine era seful catedrei de cardiologie de la IMF. L-am gasit cu greu la institut, in biroul personal, unde am avut foate mult de asteptat, omul era intradevar foarte cautat. Tata s-a gandit ca pentru prima infatisare, sa mergem cu o atentie, asa ca a luat o sticla din cel mai bun rachiu al familiei, ceva bani(nu dispuneau de prea multe ai mei atunci, cu 4 copii la scoala) si hai la dom' profesor. Pe drumurile din Targu Mures, avand de asteptat dupa programul profesorului, isi zice tata ca e prea putin ce are in traista si intram la un magazin "Cadouri" si ia o fructiera de arama cu sticla, cu gandul sa o dea plocon.
In sfarsit suntem primiti si in biroul domnului profesor, care n-a facut decat sa se uite pe trimitere, sa scrie numele altui doctor din policlinica, sa semneze, sa ii arate tatalui meu unde sa lase plasa si sa deschida usa urmatorului 'pacient'. Am intrat cu tata pe usa indicata, unde am descoperit o camaruta de vreo 2x3 metri, pe jumatate plina cu 'plase'. Da' ce plase nene! Damigene imbracate in nuiele impletite, sticle de whisky cum am vazut numai in Dallas si in valiza bunicii cand a venit din America in '79, kenturi la fel, traisti tesute din care se iteau din pungi genunchi de vitel, care cu siguranta se continuau cu pulpa sau spata vitelului... etc. Vazand toate astea, tata lasa sticluta lui de rachiu, indeasa mai tare fructiera in plasa si zice 'hai baiete, ca mai avem multe scari de urcat'; de fapt de coborat catre policlinica, unde am dat de un ungur hatru care m-a luat in grija si apoi un sibian naturalizat pe acolo care m-au scanat de mi-au gasit hiba.

N-am reusit niciodata sa fiu un cotizant prin spaga la medici, ca n-am avut de unde, dar cu siguranta daca aveam ce da, ma scanau color de atunci. Nu pot sa uit camaruta aia plina cu de toate; as fi vrut ca unui mare doctor sa-i fie recunoscute calitatile prin alte recompense decat prin a arata ca un depozit de magazin de delicatese si sunt sigur ca ce s-a adunat acolo nu a fost cerut de el, ci adus din recunostinta inspirata de legenda de chivutele prezente in anticamera sa.

am scris acestea inspirat fiind de Melami, din al ei Ghid de dat spaga la medici, am vrut sa comentez ceva acolo si uite ce a iesit. Majoritatea ideilor despre dat spaga la medici sunt prinse in postul Melaniei si n-are rost sa le repet aici.
concluzia? cel mai bine e sa fii tanar, sanatos si bogat.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Raport de Craciun, uitat

aveam demult in plan sa scriu acest raport, mai aveam un pic si, cu un salt peste paste, ajungeam in celalalt craciun.

Noi
cum am fost tot pe drumuri, l-am ridicat pe snopul din imagine la rang de brad si l-am lasat sa pazeasca livingul

De fiecare data, de sarbatori, sunt intrebat unde vreau sa petrecem Craciunul. Alegerea mea e clara, vreau la tara, la ai mei(la mama), pentru seara de ajun si prima zi de Craciun. Dar trebuie sa tin cont si de celelalte mame ale familiei, ori de varianta ramas in oras. Dupa o scurta furtuna de creiere, normal ca se ajunge sa facem ce vreau eu, linistea, colindele si oamenii intalniti acolo sunt elemente foarte convingatoare(sssstt: nu zic nimic acum de faptul ca am reusit sa scapam ocazia de a petrece sarbatorile in Maramures. din cauza mea, normal).

Colindatorii
pe astia mici nu i-am mai prins decat in biserica, in dimineata de Craciun, ca am ajuns dupa ce au trecut pe la ai mei:
Acolo se colinda in 24, toata ziua, pana seara tarziu, cand termina toate casele din sat. Ceata de feciori sunt principalii colindatori, ei trebuie sa treaca pe la fiecare casa; au intre 16 si 25 de ani, sunt organizati in felul ca de la sf. Dumitru panala sf. Ion isi inchiriaza o casa in sat, unde repeta colindele, joaca carti, danseaza(dansuri populare, sper ca au ramas la alea pe care le stiu eu), beau si mananca acolo. Au primarul lor si crasmar, adica cel care se ocupa de mese si bautura; astia sunt alesi democratic, pe biletele, dupa criteriul care da mai mult, normal. ok, trebuie sa fie si un pic frumos... Colinda(zioresc) si pe principalii sfinti din aceasta perioada, adica daca ai avut parinti inspirati si te cheama Dumitru, Andrei, Nicolae, Vasile sau Ioan te calca cand se crapa de ziua cu zioritul, trebuie sa ii bagi in casa si sa le dai de baut.
In ajunul Craciunului, cum am zis mai sus, colinda tot satul, imbracati cat de cat traditional; unii nu fac fata paharelor de rachiu si vin, se imbata si adorm pe unde apuca, dar nu-i nimic, ca cei insurati, la casa lor, de drag se alatura cetei, cica sa ii ajute cu vocea; rezista si astia cateva case, sau o ulita intreaga, pana ajung la vreo ruda sau ii recupereaza nevestele.
Urmeaza Irozii, cei trei crai cu Irod in frunte, au maxim 14 ani, imbracati in straie nationale(hehe, cu tricolor in diagonala), pe sub care sunt imbracati ca cepele, haine in maimultestraturi, fara de care n-ar rezista frigului, caci si ei trebuie sa colinde in toate casele din sat, dar lor nu li se alatura ajutoare, ca cetei.
Mai sunt copiii, cu steaua, adunati ba dintre rude, ba dintre vecini, inca i-am mai vazut pe unii cu nasul rosu, un pic mucosi, cum eram noi acum 30 de ani; cu un an in urma, cand ii aduceam pe ai mei copii de la aeroport, i-am intrebat unde vor sa petreaca sarbatorile si cel mare mi-a spus direct: la tatarau(asta e apelativul tatalui meu de cand are nepoti). De ce? l-am intrebat; vrei sa fii acolo, sa vezi ceata si irozii, sa mananci mamaliga cu costita si sa mergi la hora? nu, sa fac bani. cu steaua... dar si pentru mamaliga cu costita. De data asta, in loc sa plece cu vara-sa si copiii din vecini, n-a iesit cu steaua ca s-a luat dupa fratele lui, care e un gica contra la actiuni de astea de socializare. si i-a parut rau, dar s-a razbunat cu plugusorul, sau cu sorcova in ajun de an nou.

Mosul si copiii
Pe pitici, fiind si cei de aici in vacanta, i-am dus la tara cu vreo saptamana inainte de Craciun, mai ales ca am vazut prognoza meteo si era o saptamana buna de dat cu sania si de batut cu zapada acolo, dupa care se incalzea dupa craciun; si in oras era gri, fleasca, cu totul diferit de iarna alba de la tara. Pentru ca nu aveam chef de cumparaturi in preajma sarbatorilor, cand i-am dus pe ei acolo, le-am dus si provizii sa le ajunga pana la revelion(ceva de crontanit si sucuri), sucurile le-am ascuns intr-o pivnita unde ei nu umbla; ei nu umblau cand erau mici, acum, cu ajutorul prietenilor cu care au umplut casa dupa ce am plecat eu de acolo, au ras toate proviziile fara sa intrebe pe nimeni daca pot. Si m-am trezit in seara de ajun ca mai aveam doar o sticla de cola, pe care o tinusem pentru noi, cei mari. Mosul s-a suparat un pic si n-a mai venit ca de obicei, imediat dupa colindul cetei. Copiii ieseau din 5 in 5 minute din camera sa se uite daca vine mosul; care mos, nici gand sa vina; noaptea, pe la 11, a aratat un pic de clementa si le-a pus sub brad vreo 10 tulei de cucuruz, galben stralucitor, ziceai ca-s globuri. Prea tarziu insa, copiii dormeau deja. Dimineata pe la 5, cand am plecat la biserica, a adus mosul cadourile pentru toti nepotii familiei si le-a pus sub brad; grabit, n-am mai apucat sa le fac o poza si am fugit, ca iar ma spurca popa ca intru in timpul slujbei, dupa al nustiucatelea inchinat(si asa merg la biserica doar de craciun si paste, da' pentru ca mai demult umblam dupa curu uneia din fetele popii sau ieseam cu ele in gasca, am ramas prieteni). Doamna, ramasa inpat la caldura cu speranta unui somn prelungit, mi-a zis ca la nici o jumatate de ora dupa ce am plecat la biserica, s-a trezit unul din copii, a vazut cadourile si repede, repede i-a trezit si pe ceilalti si au inceput sa umble pe coridor ca sobolanii, pe rand, desfacand cadouri si fosgaind ambalajele; s-a ales praful de somnul ei...
Cand m-am intors de la biserica i-am gasit pe toti in pijamale in varful patului, jucand Europolis(un fel de Monopoly cu orase romanesti), primit cadou de unul din ei.

Epilog
Liniste si voie buna in acelasi timp; cam asta cer de la sarbatori, inca mai cred in ele, chiar daca nu cultiv acel spirit al sarbatorilor atat de des pomenit.

***

joi, 4 februarie 2010

Jane's Got a Gun!



done!

your move now ;)
ca eu ascult toma asteapta...

marți, 26 ianuarie 2010

Povesti de weekend. Cod galben invins!

Ne-a fost frica de codul galben anuntat pentru weekend si nu am plecat nicaieri, de teama unor camere care nu se incalzesc, sau sa nu ramanem pe minus multe grade pe undeva cu masina. si am zis ca iesim doar la un sanius, cat ne lasa frigul si apoi la un gratar.
Peste. Crap la gratar. Pentru care m-am infiintat la pescaria din cartier sa iau crap. Printre zecile de crapi oglinda pe care ii avea nenea in bazin, am reusit cu greu sa gasesc unul cu solzi, s-a nimerit sa fie chiar ce ne trebuia, avea vreun kil jumate. Am fost placut surprins de oferta omului din spatele tejghelei, de a curata pestele(i-am zis sa ii scoata doar maruntaiele, de aceea l-am ales cu solzi, sa il punem asa direct pe gratar) si, cum ma bag eu in vorba cu toata lumea, ii zic uite dom'le si in germania la fel, la o pastravarie(sper sa apuc sa pun poze cu pescaria deseara), undeva pe langa Sigmarinen, n-am rezistat sa trec pe langa fara a ma opri sa imi iau pastrav proaspat; la fel, oamenii e acolo m-au lasat sa aleg si mi l-au curatat cum am vrut eu, fara sa ma ating de ei, asta dupa ce mi l-au curentat. Curentat? intreaba omul? Da, i-au bagat intr-o cuva de metal si le-au dat curent vreo 20 de secunde; nu mai miscau dupa aia, imediat i-au curatat. Curentul, imi zice omul, strica gustul, nu e bun. or sa ne oblige si pe noi, cu timpul, sa intram in UE ca aia. Uite, cutitul e sfant! si trosc, ii aplica mandretii de crap vreo 5 dosuri de cutit peste cap; vedeti? nu mai misca, pot sa il curat...

Asa a inceput weekendul, din codul galben anuntat noi am iesit intr-o frumoasa zi de sambata, cu doar minus trei grade, un soare superb, fara vant si cu o zapada afanata cum n-am mai vazut parca din copilarie
saniusul

bulgareala...
urmat de gratar
problema cu gratarul a fost cu cei trei oameni care l-au mosit. da, mosit e termenul potrivit, intalnirea in jurul gratarului a fost extraordinara, s-a vorbit de cat de fain e sa stai la casa, Cisnadia(unde eram atunci) fiind un bun exemplu, la 7 km de Sibiu, teorii despre cel mai bun gratar, carbuni sau lemne, totul a mers ca uns(degresat de fapt) de rachiu fiert, care trebuia baut tot repede, repede, ca se raceste. mda...

luni, 25 ianuarie 2010

Cronica galactica a autostopistilor fara ghid

de ceva vreme m-au exclus piticii din gasca de privitori de film.
demult, cand aceasta gasca a fost creata, eram egali, mai putin io; ca eram singurul care incerca sa puna cat de cat ordine in apucaturile gastii(si normal, oarecum, aveam vreo 24 de ani mai mult decat ei, macar de la asta sa fi venit macar o bruma de respect):
pe cel mare sa inceteze cu vizionatul in bucla a aceluias film(lion king - vazut de 29 de ori intr-o luna); l-a potolit lion king 2, care l-a dezumflat. de la primul stia tot, coloana sonora, replici, mimica si gesturi;
pe cel mic cu the incredibles, mai avea un pic si salva lumea, eu incercam sa salvez mobila din casa;
trebuia sa le mai rezist la ceva: vizionarile de filme de oameni mari. stiau ca dupa ce ei adorm eu imi mai pun cate un film, asa, doar pentru mine. mai un guy ritchie, ba un kusturica sau vreun film finlandez pe tvr2, dat dupa 10 seara. taaatiii, te rugam, hai lasa-ne si pe noi la asta! trebuia sa fiu dur, inflexibil, jumate motiv de film de oameni mari, jumate de ora tarzie, etc. cel mare aparea dupa vreo ora de liniste cu fata uda si rosie zicand: rezist tati, m-am spalat cu apa rece pe fata, nu mi-e somn...

dupa ce au plecat de la mine, urmatoarele doua intalniri au mers bine, din inertie parca. eram chemat, sa las orice treaba deoparte si sa stau cu ei la film, desen animat, ce aveau ei in plan atunci. cel mic statea inca pe mine ca pe canapea, sprijinindu-se cu cotul sau barbia direct in ficatul meu, normal. apoi, primul soc a fost cu shrek 3 parca. au adunat o gasca de veri si prieteni si m-au cam dat la o parte; nu mai era loc de mine acolo. de shrek 3 nu-mi pare rau, am reusit sa adorm cand in sfarsit l-am prins si am avut timp d eel am avut un somn tare sanatos, fara regrete. dar la ice age 3 a fost macel. il asteptam de peste 7 luni, i-am vazut un fel de trailer pe youtube si ce am vazut acolo m-a facut sa astept dvd-ul lansat. au avut dvd-ul, dar iar s-au inchis doar ei, nici macar nu mi-au zis ca se uita. pentru asta m-am razbunat ieri, am stat inchis in casa si l-am vazut.

vara trecuta, intr-o dimineata ploioasa, le-am pus ghidul autostopistului galactic. l-au vazut aproape tot, prea avea aspect de film de om mare si ii cam plictisea(prea lung). insa cel mic a inceput sa fredoneze piesa din generic 'so long an thanks for all the fish'.... ooopaaa! l-a prins! seara, rugaminti, taaatiii, putem sa ne uitam din nou? da, cum sa nu... a continuat toata povestea cu ei luandu-mi dvd-ul in anglia. in vacanta de iarna l-au adus iar cu ei si vremurile bune s-au intors. n-am stat sa numar de cate ori am pus iar filmul, fiind chemat sa ma uit cu ei. fiecare are cel putin o scena favorita in film. cel mic dupa generic vroia direct la scena aterizarii pe planeta vogonilor, cand pentru orice idee erau plezniti cu un fel de plici de muste, asa ca trebuiau sa inceteze sa mai gandeasca, cel mare la faza imediat urmatoare, cand se duc la ghiseu sa ceara eliberarea lui trillian sa dea replica odata cu arthur: 'I'm british, I know how to queue', si eu luptandu-ma sa ii fac sa inteleaga ca un film se vede da capo al fine, ca e un intreg. ma lasau in pace si inganau aproape toate replicile din film. the answer isss.. 42!

a, nu v-am zis care e scena mea favorita, nu? 'do you want to see my spaceship?'[+doua ridicari scurte de sprancene]

...si fabrica de planete[visator]

miercuri, 20 ianuarie 2010

stiri despre zapada, asa cum ar trebui

Ne-am sunat luni oamenii din germania, nu mai stiu cu ce probleme si, cand i-am intrebat ce fac copiii(stiam ca la ei e zapada mai mare si tine de ceva vreme), ne-au spus ca au fost la scoala, dar nu au facut ore, ca a hotarat conducerea scolii ca ziua sa fie mai bine folosita pentru iesit cu sania pe partii. Asa ca toti copiii au iesit la joaca in zapada :)

joi, 14 ianuarie 2010

re: descoperirea de la 11.44

aceasta e o replica la postul lui dushrece:

stai sa vezi descoperirea de la 03.45 am

vara. la tara. dupa ce te intorci de la inghesuit cosanzene prin portile bunicilor lor, cu o usoara senzatie de reavan in blugi. tragi o ultima tigareta, scoti un morcov proaspat din gradina, il speli la fantana, il crantani fericit[aproape ca te trezeste asta] - iti dai seama ca esti prea zgomotos si s-ar putea trezi prin casa careva. apoi, urcand pe scari, vezi ceva alb cu negru, zici, ahh, a lasat mama presuri pe aici, ia sa stau pe ele pana ma descalt(strategic, sa nu boncani prin casa, ca ii trezesti); incerci sa te asezi cu grija, aproape te dezechilibrezi si, cand sa-ti lasi curu pe treapta, fuge presul schelalaind prin curte, cateaua, Blackie - mama celor 4 presuri care dormeau pe scara, urla din cotet, jumate adormita - incep sa se aprinda becuri e ulita, in casa cade veioza odata cu telecomanda, szbang! cine-i acolo?
te bucuri ca n-ai vanatori in familie...
[amintiri de prin '93-'95]

marți, 12 ianuarie 2010

Miju in fotografie

fotografie ca domeniu, nu ca obiect in care ma aflu.

nu m-am considerat niciodata un fotograf, n-am investit, in afara de banii dati pe camera, consumabile si accesorii, nimic, nici macar timp de studiu. majoritatea pozelor facute de mine sunt personale si daca au iesit bine a fost din cauza ca m-am aflat la locul si momentul potrivit. desi am fost tentat, subiectiv influentat si entuziasmat de vreo captura buna, sa imi fac un cont pe vreun site de fotografie si sa imi pun acolo creatiile, n-am dat curs acestei tentatii niciodata si stau linistit cu gigabitii de poze pe calculator.

saptamana trecuta, o prietena de a mea(entuziasmata subiectiv as zice eu), vede le mine acasa poza unui magar, poza pe care am facut-o in unica mea excursie pe munte de pana acum, in 2007 la Negoiu. si hooop, inca sustinuta de entuziasm, o pune pe contul ei de badorgood. ca eu nu am vrut sa imi fac cont, mai ales in conditiile alea(sa zic ca eram foarte usor influentabil, din cauza evenimentului sarbatorit). sa mai spun ca din "Poza lui Misu" s-a inteles ca e Misu in poza? :D

marți, 5 ianuarie 2010

o zi...

aceeasi zi de multi ani. lume inca mahmura dupa revelioane obositoare sau intepenita pentru ca n-a petrecut. niciodata nu fac un plan pentru aceasta zi, nu chem pe nimeni, lipsa mea de chef fiind prima cauza. sunt ani in care ma ascund singur in vizionari de filme, sau in ceva jocuri cu copiii, cat mai sunt "acasa" in vacanta, inainte sa-si ia zborul catre uk. sau ani in care, mergand catre casa - pentru ca e o zi in care merg la servici, intru in vreun magazin sa-mi iau paine si imi place, culmea, vreun mezelic sau vreo branza de acolo si deja imi ploua in gura; intru si la crama sa iau si vin, de acolo, cu bratele incarcate de sticle, pungi cu tot felul de gustari, incerc sa sun lumea sa vina la o poveste. imi mai cade telefonul, mai izbesc vreo baba care se misca mai incet decat mi-am imaginat eu(pana la urma cine e impiedicatul?). si incep sa vina oamenii, beau in picioare in bucatarie, unde se pipa, mananca direct cu mana gustarile - uneori plec direct la birou dimineata urmatoare fara sa ma fi culcat.
azi o sa fiu doar cu copiii, din cate stiu pana acum. o sa fac ce vor ei, ca ce vreau eu fac atatea zile in care nu-s cu ei.
cand eram mic era usor. ajunul bobotezii, dimineata de vacanta, pana la 10 trecea popa cu botezul, nu uit nici acum picaturile aromate de busuioc care imi cadeau pe frunte(crucea aia nu pot sa o pup, cum nu pot pupa nici mana doamnelor, protocolar. se despica pur si simplu pamantul, in cadere le trag un cot in gura... etc. asa ca nici nu incerc s-o fac. nu pup). popa imi ura ceva, era clar intalnirea noastra de la multi ani(si acum mi-a zice, dar cine are timp sa se duca la casa parinteasca pentru un sfert de ora, in dimineata de ziua lui, doar pentru niste picaturi cu aroma de busuioc). si apoi nu mai stiu cum se impleteau toate in acea zi, jumate abstinent, jumate chefliu. ca nu e usor sa te nasti intr-o zi de post

brb

luni, 4 ianuarie 2010