Începe 2010?

Da' chiar, cînd o să înceapă anul ăsta? Încă e rece şi dacă o mai ţine mult aşa, se pare că vom cădea direct în căldurile verii.
Ceva semne sînt, acum că am gătat cu fişele fiscale, am început să mă obişnuiesc să intru în programe cu dată de 2010; s-a gătat postul, au fost Paştile, nu atât de active pentru mine cât mi-aş fi dorit, din cauza răcelii m-am mişcat cu încetinitorul, iar cu mâncarea şi băutura n-a trebuit să am nici o grijă, nu intrau decât atât cât să-mi verific papilele gustative, un pic de ici, un pic de colo.
Am reuşit să văd si meciul tradiţional de Paşti; însuraţii, cu tot cu ajutorul a doi actuali burlaci(care au cote mari la însurătoare, după gura satului), plus faptul că au avut echipament uniform, oranj, au pierdut în faţa neînsuraţilor cu 4-1. Toată lumea se întreba, care 1... ?
Pentru mine a fost la fel, nu m-am apucat nici de fotbal, nici de spart seminţe. Doar câteva bârfe şi o bere, când am crezut că m-am încins.

***

N-am învăţat încă lecţia relaxării; mi-ar fi folosit mult în perioada în care eram răcit şi ar fi trebuit să stau liniştit în casă. Aveam senzaţia că tot timpul se întâmpla ceva şi eu nu eram de faţă, aşa că aş putea spune c-am rămas dezvelit. Nu! Nu asta era ideea... ci că m-am învârtit de colo-colo fără astâmpăr şi asta a contribuit la prelungirea perioadei de blegenie şi lipsă de pofte.

În timpul ăsta mi-a venit şi o idee de afacere. Aţi văzut Monsters, Inc.? Cum asigurau ei energia necesară oraşului monştrilor prin captarea groazei copiilor speriaţi în coşmare? Ei bine, m-am gândit să construiesc un dispozitiv asemănător(plus ceva luat din Hoţii de frumuseţe a lui Pascal Bruckner), pe care să-l instalez în aşazisele saloane de cosmetică, de unde să captez toate gemetele, urletele şi icnetele doamnelor care merg acolo la jupuit, brazilian sau nu, iar ce înmagazinez în capsule să vând şcolilor japoneze de sumo, să fie folosit în controlul furiei de către învăţăceii lor; când maestrul vede că se blegesc şi au o atitudine mult prea zen, să îi lege la o capsulă de asta de a mea şi să le dea drumul furiilor în ei până ajung la atitudinea necesară intrării in ring. Mai departe, că am avut destul timp, o să le dau unor săli de street fight, halterofililor şi sindicatelor de hamali din porturi, ăstora din urmă trebuie să le selectez doar icniturile. O să scot şi o ediţie limitată, la fiolă, cu icnete şi încrîncenări diluate, pentru timizii care suferă de constipaţie.

După ce atât eu, cât şi vremea de afară ne-am mai revenit, am fost scos în oraş să probez un costum, ultimul cât de cât bun de mers la nunţi cu el mi-a fost ciuruit pe o mânecă de un fumător neatent şi nu mai poate fi folosit; m-am repezit să probez direct unele pe măsura mea consacrată, 50. Degeaba am tot insistat cu ele, arătam ca Charlie Chaplin sau ca un băiat care încearcă în clasa a 8-a să poarte haina cu care s-a dus la şcoală în a 6-a. Aşa că a trebuit, cu toate împotrivirile şi comentariile mele, să trec pe măsura 52. Chiar dacă nu am luat nici un costum, am plecat împăcat oarecum cu ideea compromisului ca mărimea oricum nu mai contează.

pasti active

Sper să-mi treacă odată răceala asta, să pot participa cum îmi place la paştile astea. adică la tradiţionalul meci de fotbal de duminică dimineaţa, unde vor juca tinerii cu bătrînii, sau mai bine zis, în limbajul locului, însuraţii cu neînsuraţii; un amic de al meu, după ce a luat bătaie vreo trei ani la rînd ca neînsurat, în anul în care a putut juca de partea însuraţilor a zis că gata, s-a terminat perioada cu ghinion, e şi el acum învingător. cred că în acel an au luat-o însuraţii cu vreo 11-3, c-au plecat în toamna dinainte vreo 2 în america şi s-a spart echipa cîştigătoare. acum e arbitru.


o să particip ca spărgător de seminţe pe margine, am explicat mai jos de ce. îmi place tare mult să îi văd că-şi tin tradiţia, s-a jucat şi pe zăpadă de 15 centimetri, pe ploaie, se noroiesc din cap pînă în picioare, rămînînd apoi cu toţii să discute etapa şi să bea pariul. adica vreo doua lăzi de bere pe care le plătesc cei care pierd

a fost Martie

o lună lungă, că doar nu degeaba există expresiile cum să lipsească martie din post urmată de lungă ca o zi de post. în afară de ultimul sfîrsit de săptămînă(cele mai ploioase Florii de cînd mă ştiu), petrecut în pijamale în casă, am fost tot ocupaţi, plecaţi de acasă - schimbînd decorurile ca pe diapozitive. vremea capricioasă a acestei luni a facut ca decorul care fuge pe ecran sa fie foarte constrastant
speram ca această lună să se gate într-un 1 Aprilie păcălici, că răceala care m-a ţinut azi acasă să fie doar o furie nebună care să zică bau! si eu sa ma cac pe mine de rîs, un rîs nervos şi speriat, ca mai apoi să imi pot vedea liniştit de pregatirile de Paşti. ouă cuminiţi, aşadar...

Regele urzicilor

O verişoară de-a mamei mele a ajuns în America în '98 cu loteria vizelor; înainte de a pleca, a fost învăţătoare în sat, soţul ei lucra ceva la Mârşa, lăcătuş sau frezor, nu mai ţin bine minte; aveau doi copii, unul de 14 şi unul de vreo 10 ani. S-au stabilit într-o zonă în care locuiesc majoritatea romanilor plecaţi din sat, undeva prin Michigan, Ohio sau Illinois. Dacă pe ea mi-o amintesc în ultimele luni tot venită în Sibiu, ba să îşi facă permisul de conducere, că a auzit că sunt oraşe acolo unde nu sînt nici trotuare şi fără maşina eşti mort, ba la cursuri de engleză intensiv, pe soţul ei mi-l amintesc cu clop de cioban alergând nişte mioare şi noateni la despărţitul oilor în sat, şuierand scurt printre dinţi să le ţină cât de cât în coloană. Şi-au făcut un rost destul de repede, ajutaţi de comunitate şi trăgând din greu, neavând timp pentru ei în vârtejul acomodării la noua ţară, limbă şi obiceiuri locale.
După vreo doi ani, primavara, într-o plimbare prin parc, el vede ceva, o trage de mână şi zice:
- Tu Lenuţă, ălea-s urzici?
- De un' să ştiu mă Nelu, or fi, că aşa arată...
- Io mă duc să văd!
Şi sare peste tufe până la cele care i se păreau cunoscute, işi bagă mâna până mai sus de cot în ele şi strigă fericit:
- Îs ca ălea de acasă, tulai Doamne, că n-am mai văst de când am plecat de acasă!
Apoi, cu o expresie fericită pe faţă, cu pieptul scos mândru înainte, işi reia plimbarea lângă nevasta, cu mâinile roşii, cu antebraţele pline de băşicuţe umflate.
Îmi plac urzicile numai în perioada asta a anului şi numai cele culese de mine; astea mici, de curând ieşite, cu maxim 3 rânduri de frunze care bat dintr-un verde închis către violet. Îmi place să le culeg cu mâna goală, abia ieşite dintre paie, în soarele care are pentru prima dată putere să bronzeze. Culeg aplecat până îmi vine sângele în frunte şi îmi pulsează degetele de la urzicături. Apoi urmează o fază care nu îmi place, trebuiesc alese şi curăţate/ spălate bine, că sînt pline de nisip, care se simte între dinţi dacă a mai rămas printre firişoarele iritante ale frunzelor. N-am cumpărat niciodată şi nu cred că apuc în ritmul ăsta să mănânc mai mult de odată, maxim trei ori pe an.
Îmi plac gatite ciorbă, ca ciorba de salată cu slaninuţă sau costiţă, usturoi, dreasă cu ou şi lapte; scăzute, tocate şi pregătite ca spanacul, garnitură lângă o friptură la tavă, de miel sau de ce-o fi. Şi cam atât.
Ştiu două actuale doamne care mi-or folosit zama în care am opărit odată urzicile pentru a se clăti pe cap, să-şi întărească rădăcina părului şi să îi dea strălucire; ori n-am fiert eu urzicile cum trebuie, ori au fost un neam rău(urzicile) care mor, da' nu se predau, dar nu pot să uit feţele proaspăt cosmetizatelor care cereau repede un foehn cu jet rece sau ceva de băut, parcă erau băgate în priză şi ziceau că li s-o urzicat toată pielea capului şi au parte de o excitatie ciudată, care n-avea rezolvare cunoscută în casa aia.

Da, a venit primavara şi o putem găsi deja şi in farfurie, mici Popeye fiecare, ba cu spanacul, ba cu urzicile, urmate de ştevie şi loboda, vreji de hamei(n-am încercat, am văzut în piaţa şi mi s-a spus ca sînt comestibili), toate foarte bune însoţitoare ale altor mâncări ce nu-s de post.
Din cate vad că mi se aglomerează treburile acum, şi cu venirea paştilor mai repede decât în alţi ani, n-o să apuc să fac cine ştie ce cură de verdeţuri, şi vorbesc mai mult din amintiri şi din dragul de a face schimbarea sângelui(hehe) încât să depăşească astenia de primavară.

Această postare îi e dedicată lui Tanti Jeni, care a gatit în ultima săptămână numai mâncăruri de astea primavaratice, facându-mi o pofta care, pe lângă că mi-a inundat tastatura, m-a făcut să dau o fugă până la ţară, să văd dacă chiar aşa stă treaba cu primavara asta.

fotbal?

aseara, veniti mai tarziu acasa, pana sa imi vina cheful de altele, am deschis televizorul direct pe tvr1. si vad acolo un teren de fotbal pe care unii in tricouri ros-albastre jucau cu altii in tricouri albe cu un pic de rosu; nici nu apuc sa schimb pe alt canal ca ros-albastrii dau gol. comentatorul, sec: 2-0. pentru ca peste zi, in masina si ceva comentarii pe la birou, am aflat ca o sa fie marele derby steaua-dinamo, imi zic ia uite cum se intoarce roata, bate steaua, nu dinamo cum s-a laudat mai devreme si o sa ma laud a doua zi ca m-am uitat la sport, spunandu-i colegului meu dinamovist: na! mai apoi, dupa ce dau pe alte canale, fiind rugat sa vad daca sunt ceva stiri din tennis, vad in banda de jos steaua-dinamo 0-2. hoopa, eu la ce m-am uitat? dau repede inapoi si vad ca m-am uitat la Barcelona-Stuttgart, care jucau in culorile cu care eram eu obisnuit cu steaua-dinamo in copilarie. si castiga steaua, normal.

n-am facut aproape deloc sport in viata mea, cand eram mic, cum am aflat mai tarziu, din cauza unei hibe, oboseam destul de repede si nu puteam sa vad ce e distractiv in asta; nici mai tarziu nu n-am putut fi astfel amator sau fan al vreunui sport, patimile si interminabilele discutii despre fotbal, in primul rand, care se petreceau in jurul meu am pus-o pe seama nevoii de circ, asa ca poate fi scuzata atata timp cat nu ma implica si pe mine. s-a schimbat un pic situatia cand am inceput sa stau cu actuala stapana a domeniului. a descoperit ceva ce eu nici nu stiam ca exista, adica in setarile televizorului meu nu era nici un post de sport salvat si s-a apucat tacticoasa de treaba si mi-a bagat vreo cinci sau sase de la 0 in jos(0-99-98-etc.) sa ii fie la indemana, ca se uita la tenis, ski si... si mai era ceva. mi-au migrat, cu ocazia reorganizarii, in zone mai putin accesibile degetului pe telecomanda posturile de desene animate, vh1 classic si un post cu nume de condimente, din care acum mai caut uneori doar vh1.

misca? ba chiar se invarte!

pana ameteste

Un pic impins de venirea primaverii(doar cea calendaristica a venit, dupa cum stiti cu totii), am inceput sa misc. Weekenduri folosite la maxim, fara lalaieli sau intins dintr-un pat in altul(hmmm... asta chiar suna bine acum ceva vreme...), am ajuns sa nu mai dau nici macar traditionala fuga la masa la ai mei duminica la amiaza; bine, acolo fugeam cand ma speria frigiderul propriu sau imi era tare pofta de ceva facut la mama. Ocaziile, pe langa treburi de genul sedinta cu arbitrii FRAS si altele mai domestice, au fost zilele de nastere ale unor prieteni si ocupatii conjunctural burlacesti, cat doamna era plecata cu tot felul de petreceri de 8 Martie sau carnavaluri.

Am reusit sa o cunosc, intr-o intalnire de gradul 3, pe Orin, pentru ca in sfarsit n-am mai amanat iesirea la un vernisaj. De obicei imi pun pe lista evenimentele la care ar trebui sa merg, apoi, dintr-o lene tipic romaneasca, justificata cu tot felul de ocupatii casnice sau prin demotivarea evenimentului(ce sa caut eu acolo?).
De data asta am inchis toate activitatile, am dat drumul la caini si m-am dus la vernisajul Maratonului Fotografic, pe care vroiam demult sa il vad. Am dat acolo si peste var-mio, care a primit doua premii la temele din concurs Utopia si Legatura. Bravos vere, chiar ma bucur ca ne-am intalnit asa.
Pe Orin, dupa ce ca ne stiam din scris si de prin poze, am reusit sa o intalnesc si sa ne cunoastem, era acolo ca si participant la maraton. Felicitari pentru premiile obtinute pentru pozele ei, la Tempo si Ordine, tema vernisajului fiind prezentata si de ea intr-un post. M-am pierdut un pic cand am fost asaltat de baietii ei intrebandu-ma daca am ferma sau zoo in facebook - nu am si mi-am dat seama ca daca intru pe acel site doar pentru a mai vorbi cu copiii mei, trebuie sa-mi dau drumul si la ceva harjoneala, simpla mea comunicare text netinandu-i legati prea mult. Foarte tari piticii lui Orin oricum :)

Se spune ca ninsoarea de azinoapte a fost ultima zvarcolire a iernii. A fost o ninsoare frumoasa, in rasaritul de soare nebun ce i-a urmat totul stralucea pe afara. din cauza luminii puternice m-am trezit ceva mai devreme si apoi, neavand ce face, am stat sa o pandesc pe amazoana care de la 7 dimineata isi face tura de calarie linistita, sperand sa fur o imagine cu cai, soare, zapada afanata, spulberata in galop. N-a fost sa fie, am ramas acolo atarnat in geamul deschis, in pijama, cu nasul in aburii cafelei si cu ochii in soare. Sa vad daca mi-a iesit macar o poza cu decorul...
Inchei cu o veste buna, pentru mine cel putin. Resetarea de primavara, lansata de Melami si anuntata in scrierea mea de mai jos, a ajuns la final, se pare ca, cu toate rezervele mele, am ajuns sa fiu selectat in concurs si, alaturi de ceilalti 5 participanti, pot fi votat in The winner will be...

Resetarea de primavara, evolutie in program [ne]impus

Pentru o foarte permisiva tema a concursului lansat de Melami, numita Resetarea de primavara, imi depun si eu candidatura. Cand s-a aratat pentru prima data concursul eram sigur ca nu o sa particip, prezentarea peretelui Melaniei, desi m-am bucurat tare 'cunoscandu-l', m-a cam inhibat. Acum, desi ideea postului era conturata doar cu mentiunea in afara concursului, particip, tot cu o usoara rezerva. N-am reusit inca sa-mi creez un altar unde sa ma adun cu totul si saracia posturilor de pe acest blog nici atat nu-l ridica la rangul de coltar virtual.

pe picior de ...duca[about to run]

Imi place sa umblu, cand haihui cu totul, cand atat cat scap pe langa treburile pe care le am; about2run, ca dor de duca imi suna chiar prea relaxat, e primul meu nume virtual, ales pe vremea cand insemna altceva. Acum hoinareala nu mai inseamna ca fug pentru a ma regasi sau cauta un loc potrivit mie, ci bucuria de a descoperi lumea, cu bune si rele, cu zlatne si oasuri, cu oameni buni sau inraiti, in toti gasesti macar o anecdota, daca nu o poveste in curs de scriere.
imi cer scuze de calitatea imaginilor, de multe ori n-ai timp sa speli oglinda doar pentru ca intr-un viraj ti se oglindeste un superb rasarit de soare printre ceturile vaii

editare ulterioara: trecand prin observatia lui Orin, Melami a ajuns sa defineasca prima imagine ca de veghe in lanul de rapita. eu duc mai departe povestea, introducand si o piesa care poate insoti omul la drum:


sting - fields of gold

Am vazut America! la Targu Mures

Prin '80 si ceva am vrut sa ma inscriu la un liceu militar(cu gandul ca asta e un pas catre a deveni pilot) si, in timp ce-mi faceam analizele, sa vad daca sunt apt, mi-a fost descoperita o chestie la inima. Pentru analize de specialitate, aveam de ales intre Tg Mures si Bucuresti. Normal ca am ales Tg Mures, unde am ajuns mai greu decat in Bucuresti, pe vremea aceea, sa ajung la 7 dimineata in Mures a trebuit sa fac un un traseu de genul ocolit trei sferturi de Ardeal: personalul de 1 noaptea luat de acasa pana in Sibiu; acceleratul de Cluj la 2 jumate; stat in Razboieni pana a rasarit soarele, luat cursa muncitoreasca de Mures, tot tren, autobuzul 2(parca) pana la policlinica judeteana, intors pe jos la IMF, apoi iar la clinica... Aveam trimitere catre un domn doctor[tovaras pe atunci], specialist, care era foarte greu de gasit, daca imi aduc aminte bine era seful catedrei de cardiologie de la IMF. L-am gasit cu greu la institut, in biroul personal, unde am avut foate mult de asteptat, omul era intradevar foarte cautat. Tata s-a gandit ca pentru prima infatisare, sa mergem cu o atentie, asa ca a luat o sticla din cel mai bun rachiu al familiei, ceva bani(nu dispuneau de prea multe ai mei atunci, cu 4 copii la scoala) si hai la dom' profesor. Pe drumurile din Targu Mures, avand de asteptat dupa programul profesorului, isi zice tata ca e prea putin ce are in traista si intram la un magazin "Cadouri" si ia o fructiera de arama cu sticla, cu gandul sa o dea plocon.
In sfarsit suntem primiti si in biroul domnului profesor, care n-a facut decat sa se uite pe trimitere, sa scrie numele altui doctor din policlinica, sa semneze, sa ii arate tatalui meu unde sa lase plasa si sa deschida usa urmatorului 'pacient'. Am intrat cu tata pe usa indicata, unde am descoperit o camaruta de vreo 2x3 metri, pe jumatate plina cu 'plase'. Da' ce plase nene! Damigene imbracate in nuiele impletite, sticle de whisky cum am vazut numai in Dallas si in valiza bunicii cand a venit din America in '79, kenturi la fel, traisti tesute din care se iteau din pungi genunchi de vitel, care cu siguranta se continuau cu pulpa sau spata vitelului... etc. Vazand toate astea, tata lasa sticluta lui de rachiu, indeasa mai tare fructiera in plasa si zice 'hai baiete, ca mai avem multe scari de urcat'; de fapt de coborat catre policlinica, unde am dat de un ungur hatru care m-a luat in grija si apoi un sibian naturalizat pe acolo care m-au scanat de mi-au gasit hiba.

N-am reusit niciodata sa fiu un cotizant prin spaga la medici, ca n-am avut de unde, dar cu siguranta daca aveam ce da, ma scanau color de atunci. Nu pot sa uit camaruta aia plina cu de toate; as fi vrut ca unui mare doctor sa-i fie recunoscute calitatile prin alte recompense decat prin a arata ca un depozit de magazin de delicatese si sunt sigur ca ce s-a adunat acolo nu a fost cerut de el, ci adus din recunostinta inspirata de legenda de chivutele prezente in anticamera sa.

am scris acestea inspirat fiind de Melami, din al ei Ghid de dat spaga la medici, am vrut sa comentez ceva acolo si uite ce a iesit. Majoritatea ideilor despre dat spaga la medici sunt prinse in postul Melaniei si n-are rost sa le repet aici.
concluzia? cel mai bine e sa fii tanar, sanatos si bogat.

Raport de Craciun, uitat

aveam demult in plan sa scriu acest raport, mai aveam un pic si, cu un salt peste paste, ajungeam in celalalt craciun.

Noi
cum am fost tot pe drumuri, l-am ridicat pe snopul din imagine la rang de brad si l-am lasat sa pazeasca livingul

De fiecare data, de sarbatori, sunt intrebat unde vreau sa petrecem Craciunul. Alegerea mea e clara, vreau la tara, la ai mei(la mama), pentru seara de ajun si prima zi de Craciun. Dar trebuie sa tin cont si de celelalte mame ale familiei, ori de varianta ramas in oras. Dupa o scurta furtuna de creiere, normal ca se ajunge sa facem ce vreau eu, linistea, colindele si oamenii intalniti acolo sunt elemente foarte convingatoare(sssstt: nu zic nimic acum de faptul ca am reusit sa scapam ocazia de a petrece sarbatorile in Maramures. din cauza mea, normal).

Colindatorii
pe astia mici nu i-am mai prins decat in biserica, in dimineata de Craciun, ca am ajuns dupa ce au trecut pe la ai mei:
Acolo se colinda in 24, toata ziua, pana seara tarziu, cand termina toate casele din sat. Ceata de feciori sunt principalii colindatori, ei trebuie sa treaca pe la fiecare casa; au intre 16 si 25 de ani, sunt organizati in felul ca de la sf. Dumitru panala sf. Ion isi inchiriaza o casa in sat, unde repeta colindele, joaca carti, danseaza(dansuri populare, sper ca au ramas la alea pe care le stiu eu), beau si mananca acolo. Au primarul lor si crasmar, adica cel care se ocupa de mese si bautura; astia sunt alesi democratic, pe biletele, dupa criteriul care da mai mult, normal. ok, trebuie sa fie si un pic frumos... Colinda(zioresc) si pe principalii sfinti din aceasta perioada, adica daca ai avut parinti inspirati si te cheama Dumitru, Andrei, Nicolae, Vasile sau Ioan te calca cand se crapa de ziua cu zioritul, trebuie sa ii bagi in casa si sa le dai de baut.
In ajunul Craciunului, cum am zis mai sus, colinda tot satul, imbracati cat de cat traditional; unii nu fac fata paharelor de rachiu si vin, se imbata si adorm pe unde apuca, dar nu-i nimic, ca cei insurati, la casa lor, de drag se alatura cetei, cica sa ii ajute cu vocea; rezista si astia cateva case, sau o ulita intreaga, pana ajung la vreo ruda sau ii recupereaza nevestele.
Urmeaza Irozii, cei trei crai cu Irod in frunte, au maxim 14 ani, imbracati in straie nationale(hehe, cu tricolor in diagonala), pe sub care sunt imbracati ca cepele, haine in maimultestraturi, fara de care n-ar rezista frigului, caci si ei trebuie sa colinde in toate casele din sat, dar lor nu li se alatura ajutoare, ca cetei.
Mai sunt copiii, cu steaua, adunati ba dintre rude, ba dintre vecini, inca i-am mai vazut pe unii cu nasul rosu, un pic mucosi, cum eram noi acum 30 de ani; cu un an in urma, cand ii aduceam pe ai mei copii de la aeroport, i-am intrebat unde vor sa petreaca sarbatorile si cel mare mi-a spus direct: la tatarau(asta e apelativul tatalui meu de cand are nepoti). De ce? l-am intrebat; vrei sa fii acolo, sa vezi ceata si irozii, sa mananci mamaliga cu costita si sa mergi la hora? nu, sa fac bani. cu steaua... dar si pentru mamaliga cu costita. De data asta, in loc sa plece cu vara-sa si copiii din vecini, n-a iesit cu steaua ca s-a luat dupa fratele lui, care e un gica contra la actiuni de astea de socializare. si i-a parut rau, dar s-a razbunat cu plugusorul, sau cu sorcova in ajun de an nou.

Mosul si copiii
Pe pitici, fiind si cei de aici in vacanta, i-am dus la tara cu vreo saptamana inainte de Craciun, mai ales ca am vazut prognoza meteo si era o saptamana buna de dat cu sania si de batut cu zapada acolo, dupa care se incalzea dupa craciun; si in oras era gri, fleasca, cu totul diferit de iarna alba de la tara. Pentru ca nu aveam chef de cumparaturi in preajma sarbatorilor, cand i-am dus pe ei acolo, le-am dus si provizii sa le ajunga pana la revelion(ceva de crontanit si sucuri), sucurile le-am ascuns intr-o pivnita unde ei nu umbla; ei nu umblau cand erau mici, acum, cu ajutorul prietenilor cu care au umplut casa dupa ce am plecat eu de acolo, au ras toate proviziile fara sa intrebe pe nimeni daca pot. Si m-am trezit in seara de ajun ca mai aveam doar o sticla de cola, pe care o tinusem pentru noi, cei mari. Mosul s-a suparat un pic si n-a mai venit ca de obicei, imediat dupa colindul cetei. Copiii ieseau din 5 in 5 minute din camera sa se uite daca vine mosul; care mos, nici gand sa vina; noaptea, pe la 11, a aratat un pic de clementa si le-a pus sub brad vreo 10 tulei de cucuruz, galben stralucitor, ziceai ca-s globuri. Prea tarziu insa, copiii dormeau deja. Dimineata pe la 5, cand am plecat la biserica, a adus mosul cadourile pentru toti nepotii familiei si le-a pus sub brad; grabit, n-am mai apucat sa le fac o poza si am fugit, ca iar ma spurca popa ca intru in timpul slujbei, dupa al nustiucatelea inchinat(si asa merg la biserica doar de craciun si paste, da' pentru ca mai demult umblam dupa curu uneia din fetele popii sau ieseam cu ele in gasca, am ramas prieteni). Doamna, ramasa inpat la caldura cu speranta unui somn prelungit, mi-a zis ca la nici o jumatate de ora dupa ce am plecat la biserica, s-a trezit unul din copii, a vazut cadourile si repede, repede i-a trezit si pe ceilalti si au inceput sa umble pe coridor ca sobolanii, pe rand, desfacand cadouri si fosgaind ambalajele; s-a ales praful de somnul ei...
Cand m-am intors de la biserica i-am gasit pe toti in pijamale in varful patului, jucand Europolis(un fel de Monopoly cu orase romanesti), primit cadou de unul din ei.

Epilog
Liniste si voie buna in acelasi timp; cam asta cer de la sarbatori, inca mai cred in ele, chiar daca nu cultiv acel spirit al sarbatorilor atat de des pomenit.

***

Jane's Got a Gun!

done!

your move now ;)
ca eu ascult toma asteapta...