Regele urzicilor

O verişoară de-a mamei mele a ajuns în America în '98 cu loteria vizelor; înainte de a pleca, a fost învăţătoare în sat, soţul ei lucra ceva la Mârşa, lăcătuş sau frezor, nu mai ţin bine minte; aveau doi copii, unul de 14 şi unul de vreo 10 ani. S-au stabilit într-o zonă în care locuiesc majoritatea romanilor plecaţi din sat, undeva prin Michigan, Ohio sau Illinois. Dacă pe ea mi-o amintesc în ultimele luni tot venită în Sibiu, ba să îşi facă permisul de conducere, că a auzit că sunt oraşe acolo unde nu sînt nici trotuare şi fără maşina eşti mort, ba la cursuri de engleză intensiv, pe soţul ei mi-l amintesc cu clop de cioban alergând nişte mioare şi noateni la despărţitul oilor în sat, şuierand scurt printre dinţi să le ţină cât de cât în coloană. Şi-au făcut un rost destul de repede, ajutaţi de comunitate şi trăgând din greu, neavând timp pentru ei în vârtejul acomodării la noua ţară, limbă şi obiceiuri locale.
După vreo doi ani, primavara, într-o plimbare prin parc, el vede ceva, o trage de mână şi zice:
- Tu Lenuţă, ălea-s urzici?
- De un' să ştiu mă Nelu, or fi, că aşa arată...
- Io mă duc să văd!
Şi sare peste tufe până la cele care i se păreau cunoscute, işi bagă mâna până mai sus de cot în ele şi strigă fericit:
- Îs ca ălea de acasă, tulai Doamne, că n-am mai văst de când am plecat de acasă!
Apoi, cu o expresie fericită pe faţă, cu pieptul scos mândru înainte, işi reia plimbarea lângă nevasta, cu mâinile roşii, cu antebraţele pline de băşicuţe umflate.
Îmi plac urzicile numai în perioada asta a anului şi numai cele culese de mine; astea mici, de curând ieşite, cu maxim 3 rânduri de frunze care bat dintr-un verde închis către violet. Îmi place să le culeg cu mâna goală, abia ieşite dintre paie, în soarele care are pentru prima dată putere să bronzeze. Culeg aplecat până îmi vine sângele în frunte şi îmi pulsează degetele de la urzicături. Apoi urmează o fază care nu îmi place, trebuiesc alese şi curăţate/ spălate bine, că sînt pline de nisip, care se simte între dinţi dacă a mai rămas printre firişoarele iritante ale frunzelor. N-am cumpărat niciodată şi nu cred că apuc în ritmul ăsta să mănânc mai mult de odată, maxim trei ori pe an.
Îmi plac gatite ciorbă, ca ciorba de salată cu slaninuţă sau costiţă, usturoi, dreasă cu ou şi lapte; scăzute, tocate şi pregătite ca spanacul, garnitură lângă o friptură la tavă, de miel sau de ce-o fi. Şi cam atât.
Ştiu două actuale doamne care mi-or folosit zama în care am opărit odată urzicile pentru a se clăti pe cap, să-şi întărească rădăcina părului şi să îi dea strălucire; ori n-am fiert eu urzicile cum trebuie, ori au fost un neam rău(urzicile) care mor, da' nu se predau, dar nu pot să uit feţele proaspăt cosmetizatelor care cereau repede un foehn cu jet rece sau ceva de băut, parcă erau băgate în priză şi ziceau că li s-o urzicat toată pielea capului şi au parte de o excitatie ciudată, care n-avea rezolvare cunoscută în casa aia.

Da, a venit primavara şi o putem găsi deja şi in farfurie, mici Popeye fiecare, ba cu spanacul, ba cu urzicile, urmate de ştevie şi loboda, vreji de hamei(n-am încercat, am văzut în piaţa şi mi s-a spus ca sînt comestibili), toate foarte bune însoţitoare ale altor mâncări ce nu-s de post.
Din cate vad că mi se aglomerează treburile acum, şi cu venirea paştilor mai repede decât în alţi ani, n-o să apuc să fac cine ştie ce cură de verdeţuri, şi vorbesc mai mult din amintiri şi din dragul de a face schimbarea sângelui(hehe) încât să depăşească astenia de primavară.

Această postare îi e dedicată lui Tanti Jeni, care a gatit în ultima săptămână numai mâncăruri de astea primavaratice, facându-mi o pofta care, pe lângă că mi-a inundat tastatura, m-a făcut să dau o fugă până la ţară, să văd dacă chiar aşa stă treaba cu primavara asta.

fotbal?

aseara, veniti mai tarziu acasa, pana sa imi vina cheful de altele, am deschis televizorul direct pe tvr1. si vad acolo un teren de fotbal pe care unii in tricouri ros-albastre jucau cu altii in tricouri albe cu un pic de rosu; nici nu apuc sa schimb pe alt canal ca ros-albastrii dau gol. comentatorul, sec: 2-0. pentru ca peste zi, in masina si ceva comentarii pe la birou, am aflat ca o sa fie marele derby steaua-dinamo, imi zic ia uite cum se intoarce roata, bate steaua, nu dinamo cum s-a laudat mai devreme si o sa ma laud a doua zi ca m-am uitat la sport, spunandu-i colegului meu dinamovist: na! mai apoi, dupa ce dau pe alte canale, fiind rugat sa vad daca sunt ceva stiri din tennis, vad in banda de jos steaua-dinamo 0-2. hoopa, eu la ce m-am uitat? dau repede inapoi si vad ca m-am uitat la Barcelona-Stuttgart, care jucau in culorile cu care eram eu obisnuit cu steaua-dinamo in copilarie. si castiga steaua, normal.

n-am facut aproape deloc sport in viata mea, cand eram mic, cum am aflat mai tarziu, din cauza unei hibe, oboseam destul de repede si nu puteam sa vad ce e distractiv in asta; nici mai tarziu nu n-am putut fi astfel amator sau fan al vreunui sport, patimile si interminabilele discutii despre fotbal, in primul rand, care se petreceau in jurul meu am pus-o pe seama nevoii de circ, asa ca poate fi scuzata atata timp cat nu ma implica si pe mine. s-a schimbat un pic situatia cand am inceput sa stau cu actuala stapana a domeniului. a descoperit ceva ce eu nici nu stiam ca exista, adica in setarile televizorului meu nu era nici un post de sport salvat si s-a apucat tacticoasa de treaba si mi-a bagat vreo cinci sau sase de la 0 in jos(0-99-98-etc.) sa ii fie la indemana, ca se uita la tenis, ski si... si mai era ceva. mi-au migrat, cu ocazia reorganizarii, in zone mai putin accesibile degetului pe telecomanda posturile de desene animate, vh1 classic si un post cu nume de condimente, din care acum mai caut uneori doar vh1.

misca? ba chiar se invarte!

pana ameteste

Un pic impins de venirea primaverii(doar cea calendaristica a venit, dupa cum stiti cu totii), am inceput sa misc. Weekenduri folosite la maxim, fara lalaieli sau intins dintr-un pat in altul(hmmm... asta chiar suna bine acum ceva vreme...), am ajuns sa nu mai dau nici macar traditionala fuga la masa la ai mei duminica la amiaza; bine, acolo fugeam cand ma speria frigiderul propriu sau imi era tare pofta de ceva facut la mama. Ocaziile, pe langa treburi de genul sedinta cu arbitrii FRAS si altele mai domestice, au fost zilele de nastere ale unor prieteni si ocupatii conjunctural burlacesti, cat doamna era plecata cu tot felul de petreceri de 8 Martie sau carnavaluri.

Am reusit sa o cunosc, intr-o intalnire de gradul 3, pe Orin, pentru ca in sfarsit n-am mai amanat iesirea la un vernisaj. De obicei imi pun pe lista evenimentele la care ar trebui sa merg, apoi, dintr-o lene tipic romaneasca, justificata cu tot felul de ocupatii casnice sau prin demotivarea evenimentului(ce sa caut eu acolo?).
De data asta am inchis toate activitatile, am dat drumul la caini si m-am dus la vernisajul Maratonului Fotografic, pe care vroiam demult sa il vad. Am dat acolo si peste var-mio, care a primit doua premii la temele din concurs Utopia si Legatura. Bravos vere, chiar ma bucur ca ne-am intalnit asa.
Pe Orin, dupa ce ca ne stiam din scris si de prin poze, am reusit sa o intalnesc si sa ne cunoastem, era acolo ca si participant la maraton. Felicitari pentru premiile obtinute pentru pozele ei, la Tempo si Ordine, tema vernisajului fiind prezentata si de ea intr-un post. M-am pierdut un pic cand am fost asaltat de baietii ei intrebandu-ma daca am ferma sau zoo in facebook - nu am si mi-am dat seama ca daca intru pe acel site doar pentru a mai vorbi cu copiii mei, trebuie sa-mi dau drumul si la ceva harjoneala, simpla mea comunicare text netinandu-i legati prea mult. Foarte tari piticii lui Orin oricum :)

Se spune ca ninsoarea de azinoapte a fost ultima zvarcolire a iernii. A fost o ninsoare frumoasa, in rasaritul de soare nebun ce i-a urmat totul stralucea pe afara. din cauza luminii puternice m-am trezit ceva mai devreme si apoi, neavand ce face, am stat sa o pandesc pe amazoana care de la 7 dimineata isi face tura de calarie linistita, sperand sa fur o imagine cu cai, soare, zapada afanata, spulberata in galop. N-a fost sa fie, am ramas acolo atarnat in geamul deschis, in pijama, cu nasul in aburii cafelei si cu ochii in soare. Sa vad daca mi-a iesit macar o poza cu decorul...
Inchei cu o veste buna, pentru mine cel putin. Resetarea de primavara, lansata de Melami si anuntata in scrierea mea de mai jos, a ajuns la final, se pare ca, cu toate rezervele mele, am ajuns sa fiu selectat in concurs si, alaturi de ceilalti 5 participanti, pot fi votat in The winner will be...

Resetarea de primavara, evolutie in program [ne]impus

Pentru o foarte permisiva tema a concursului lansat de Melami, numita Resetarea de primavara, imi depun si eu candidatura. Cand s-a aratat pentru prima data concursul eram sigur ca nu o sa particip, prezentarea peretelui Melaniei, desi m-am bucurat tare 'cunoscandu-l', m-a cam inhibat. Acum, desi ideea postului era conturata doar cu mentiunea in afara concursului, particip, tot cu o usoara rezerva. N-am reusit inca sa-mi creez un altar unde sa ma adun cu totul si saracia posturilor de pe acest blog nici atat nu-l ridica la rangul de coltar virtual.

pe picior de ...duca[about to run]

Imi place sa umblu, cand haihui cu totul, cand atat cat scap pe langa treburile pe care le am; about2run, ca dor de duca imi suna chiar prea relaxat, e primul meu nume virtual, ales pe vremea cand insemna altceva. Acum hoinareala nu mai inseamna ca fug pentru a ma regasi sau cauta un loc potrivit mie, ci bucuria de a descoperi lumea, cu bune si rele, cu zlatne si oasuri, cu oameni buni sau inraiti, in toti gasesti macar o anecdota, daca nu o poveste in curs de scriere.
imi cer scuze de calitatea imaginilor, de multe ori n-ai timp sa speli oglinda doar pentru ca intr-un viraj ti se oglindeste un superb rasarit de soare printre ceturile vaii

editare ulterioara: trecand prin observatia lui Orin, Melami a ajuns sa defineasca prima imagine ca de veghe in lanul de rapita. eu duc mai departe povestea, introducand si o piesa care poate insoti omul la drum:


sting - fields of gold

Am vazut America! la Targu Mures

Prin '80 si ceva am vrut sa ma inscriu la un liceu militar(cu gandul ca asta e un pas catre a deveni pilot) si, in timp ce-mi faceam analizele, sa vad daca sunt apt, mi-a fost descoperita o chestie la inima. Pentru analize de specialitate, aveam de ales intre Tg Mures si Bucuresti. Normal ca am ales Tg Mures, unde am ajuns mai greu decat in Bucuresti, pe vremea aceea, sa ajung la 7 dimineata in Mures a trebuit sa fac un un traseu de genul ocolit trei sferturi de Ardeal: personalul de 1 noaptea luat de acasa pana in Sibiu; acceleratul de Cluj la 2 jumate; stat in Razboieni pana a rasarit soarele, luat cursa muncitoreasca de Mures, tot tren, autobuzul 2(parca) pana la policlinica judeteana, intors pe jos la IMF, apoi iar la clinica... Aveam trimitere catre un domn doctor[tovaras pe atunci], specialist, care era foarte greu de gasit, daca imi aduc aminte bine era seful catedrei de cardiologie de la IMF. L-am gasit cu greu la institut, in biroul personal, unde am avut foate mult de asteptat, omul era intradevar foarte cautat. Tata s-a gandit ca pentru prima infatisare, sa mergem cu o atentie, asa ca a luat o sticla din cel mai bun rachiu al familiei, ceva bani(nu dispuneau de prea multe ai mei atunci, cu 4 copii la scoala) si hai la dom' profesor. Pe drumurile din Targu Mures, avand de asteptat dupa programul profesorului, isi zice tata ca e prea putin ce are in traista si intram la un magazin "Cadouri" si ia o fructiera de arama cu sticla, cu gandul sa o dea plocon.
In sfarsit suntem primiti si in biroul domnului profesor, care n-a facut decat sa se uite pe trimitere, sa scrie numele altui doctor din policlinica, sa semneze, sa ii arate tatalui meu unde sa lase plasa si sa deschida usa urmatorului 'pacient'. Am intrat cu tata pe usa indicata, unde am descoperit o camaruta de vreo 2x3 metri, pe jumatate plina cu 'plase'. Da' ce plase nene! Damigene imbracate in nuiele impletite, sticle de whisky cum am vazut numai in Dallas si in valiza bunicii cand a venit din America in '79, kenturi la fel, traisti tesute din care se iteau din pungi genunchi de vitel, care cu siguranta se continuau cu pulpa sau spata vitelului... etc. Vazand toate astea, tata lasa sticluta lui de rachiu, indeasa mai tare fructiera in plasa si zice 'hai baiete, ca mai avem multe scari de urcat'; de fapt de coborat catre policlinica, unde am dat de un ungur hatru care m-a luat in grija si apoi un sibian naturalizat pe acolo care m-au scanat de mi-au gasit hiba.

N-am reusit niciodata sa fiu un cotizant prin spaga la medici, ca n-am avut de unde, dar cu siguranta daca aveam ce da, ma scanau color de atunci. Nu pot sa uit camaruta aia plina cu de toate; as fi vrut ca unui mare doctor sa-i fie recunoscute calitatile prin alte recompense decat prin a arata ca un depozit de magazin de delicatese si sunt sigur ca ce s-a adunat acolo nu a fost cerut de el, ci adus din recunostinta inspirata de legenda de chivutele prezente in anticamera sa.

am scris acestea inspirat fiind de Melami, din al ei Ghid de dat spaga la medici, am vrut sa comentez ceva acolo si uite ce a iesit. Majoritatea ideilor despre dat spaga la medici sunt prinse in postul Melaniei si n-are rost sa le repet aici.
concluzia? cel mai bine e sa fii tanar, sanatos si bogat.