O verişoară de-a mamei mele a ajuns în America în '98 cu loteria vizelor; înainte de a pleca, a fost învăţătoare în sat, soţul ei lucra ceva la Mârşa, lăcătuş sau frezor, nu mai ţin bine minte; aveau doi copii, unul de 14 şi unul de vreo 10 ani. S-au stabilit într-o zonă în care locuiesc majoritatea romanilor plecaţi din sat, undeva prin Michigan, Ohio sau Illinois. Dacă pe ea mi-o amintesc în ultimele luni tot venită în Sibiu, ba să îşi facă permisul de conducere, că a auzit că sunt oraşe acolo unde nu sînt nici trotuare şi fără maşina eşti mort, ba la cursuri de engleză intensiv, pe soţul ei mi-l amintesc cu clop de cioban alergând nişte mioare şi noateni la despărţitul oilor în sat, şuierand scurt printre dinţi să le ţină cât de cât în coloană. Şi-au făcut un rost destul de repede, ajutaţi de comunitate şi trăgând din greu, neavând timp pentru ei în vârtejul acomodării la noua ţară, limbă şi obiceiuri locale.
După vreo doi ani, primavara, într-o plimbare prin parc, el vede ceva, o trage de mână şi zice:
- Tu Lenuţă, ălea-s urzici?
- De un' să ştiu mă Nelu, or fi, că aşa arată...- Io mă duc să văd!Şi sare peste tufe până la cele care i se păreau cunoscute, işi bagă mâna până mai sus de cot în ele şi strigă fericit:
- Îs ca ălea de acasă, tulai Doamne, că n-am mai văst de când am plecat de acasă!Apoi, cu o expresie fericită pe faţă, cu pieptul scos mândru înainte, işi reia plimbarea lângă nevasta, cu mâinile roşii, cu antebraţele pline de băşicuţe umflate.
Îmi plac urzicile numai în perioada asta a anului şi numai cele culese de mine; astea mici, de curând ieşite, cu maxim 3 rânduri de frunze care bat dintr-un verde închis către violet. Îmi place să le culeg cu mâna goală, abia ieşite dintre paie, în soarele care are pentru prima dată putere să bronzeze. Culeg aplecat până îmi vine sângele în frunte şi îmi pulsează degetele de la urzicături. Apoi urmează o fază care nu îmi place, trebuiesc alese şi curăţate/ spălate bine, că sînt pline de nisip, care se simte între dinţi dacă a mai rămas printre firişoarele iritante ale frunzelor. N-am cumpărat niciodată şi nu cred că apuc în ritmul ăsta să mănânc mai mult de odată, maxim trei ori pe an.
Îmi plac gatite ciorbă, ca ciorba de salată cu slaninuţă sau costiţă, usturoi, dreasă cu ou şi lapte; scăzute, tocate şi pregătite ca spanacul, garnitură lângă o friptură la tavă, de miel sau de ce-o fi. Şi cam atât.
Ştiu două actuale doamne care mi-or folosit zama în care am opărit odată urzicile pentru a se clăti pe cap, să-şi întărească rădăcina părului şi să îi dea strălucire; ori n-am fiert eu urzicile cum trebuie, ori au fost un neam rău(urzicile) care mor, da' nu se predau, dar nu pot să uit feţele proaspăt cosmetizatelor care cereau repede un foehn cu jet rece sau ceva de băut, parcă erau băgate în priză şi ziceau că li s-o urzicat toată pielea capului şi au parte de o excitatie ciudată, care n-avea rezolvare cunoscută în casa aia.
Da, a venit primavara şi o putem găsi deja şi in farfurie, mici Popeye fiecare, ba cu spanacul, ba cu urzicile, urmate de ştevie şi loboda, vreji de hamei(n-am încercat, am văzut în piaţa şi mi s-a spus ca sînt comestibili), toate foarte bune însoţitoare ale altor mâncări ce nu-s de post.
Din cate vad că mi se aglomerează treburile acum, şi cu venirea paştilor mai repede decât în alţi ani, n-o să apuc să fac cine ştie ce cură de verdeţuri, şi vorbesc mai mult din amintiri şi din dragul de a face schimbarea sângelui(hehe) încât să depăşească astenia de primavară.
Această postare îi e dedicată lui
Tanti Jeni, care a gatit în ultima săptămână numai mâncăruri de astea primavaratice, facându-mi o pofta care, pe lângă că mi-a inundat tastatura, m-a făcut să dau o fugă până la ţară, să văd dacă chiar aşa stă treaba cu primavara asta.
