Începe 2010?

Da' chiar, cînd o să înceapă anul ăsta? Încă e rece şi dacă o mai ţine mult aşa, se pare că vom cădea direct în căldurile verii.
Ceva semne sînt, acum că am gătat cu fişele fiscale, am început să mă obişnuiesc să intru în programe cu dată de 2010; s-a gătat postul, au fost Paştile, nu atât de active pentru mine cât mi-aş fi dorit, din cauza răcelii m-am mişcat cu încetinitorul, iar cu mâncarea şi băutura n-a trebuit să am nici o grijă, nu intrau decât atât cât să-mi verific papilele gustative, un pic de ici, un pic de colo.
Am reuşit să văd si meciul tradiţional de Paşti; însuraţii, cu tot cu ajutorul a doi actuali burlaci(care au cote mari la însurătoare, după gura satului), plus faptul că au avut echipament uniform, oranj, au pierdut în faţa neînsuraţilor cu 4-1. Toată lumea se întreba, care 1... ?
Pentru mine a fost la fel, nu m-am apucat nici de fotbal, nici de spart seminţe. Doar câteva bârfe şi o bere, când am crezut că m-am încins.

***

N-am învăţat încă lecţia relaxării; mi-ar fi folosit mult în perioada în care eram răcit şi ar fi trebuit să stau liniştit în casă. Aveam senzaţia că tot timpul se întâmpla ceva şi eu nu eram de faţă, aşa că aş putea spune c-am rămas dezvelit. Nu! Nu asta era ideea... ci că m-am învârtit de colo-colo fără astâmpăr şi asta a contribuit la prelungirea perioadei de blegenie şi lipsă de pofte.

În timpul ăsta mi-a venit şi o idee de afacere. Aţi văzut Monsters, Inc.? Cum asigurau ei energia necesară oraşului monştrilor prin captarea groazei copiilor speriaţi în coşmare? Ei bine, m-am gândit să construiesc un dispozitiv asemănător(plus ceva luat din Hoţii de frumuseţe a lui Pascal Bruckner), pe care să-l instalez în aşazisele saloane de cosmetică, de unde să captez toate gemetele, urletele şi icnetele doamnelor care merg acolo la jupuit, brazilian sau nu, iar ce înmagazinez în capsule să vând şcolilor japoneze de sumo, să fie folosit în controlul furiei de către învăţăceii lor; când maestrul vede că se blegesc şi au o atitudine mult prea zen, să îi lege la o capsulă de asta de a mea şi să le dea drumul furiilor în ei până ajung la atitudinea necesară intrării in ring. Mai departe, că am avut destul timp, o să le dau unor săli de street fight, halterofililor şi sindicatelor de hamali din porturi, ăstora din urmă trebuie să le selectez doar icniturile. O să scot şi o ediţie limitată, la fiolă, cu icnete şi încrîncenări diluate, pentru timizii care suferă de constipaţie.

După ce atât eu, cât şi vremea de afară ne-am mai revenit, am fost scos în oraş să probez un costum, ultimul cât de cât bun de mers la nunţi cu el mi-a fost ciuruit pe o mânecă de un fumător neatent şi nu mai poate fi folosit; m-am repezit să probez direct unele pe măsura mea consacrată, 50. Degeaba am tot insistat cu ele, arătam ca Charlie Chaplin sau ca un băiat care încearcă în clasa a 8-a să poarte haina cu care s-a dus la şcoală în a 6-a. Aşa că a trebuit, cu toate împotrivirile şi comentariile mele, să trec pe măsura 52. Chiar dacă nu am luat nici un costum, am plecat împăcat oarecum cu ideea compromisului ca mărimea oricum nu mai contează.